A crăpat cerul: un lichid neîntrerupt se scurge din el. De 7 ore pământul se lichefiază sub apăsarea apei. Ceva s-a întâmplat, e o apă murdară, vâscoasă. Are un miros înțepător. Nu îndrăznește nimeni să iasă din casă. Nimeni. Copiii au rămas izolați în școală. Nivelul apei crește îngrijorător. Micuții se agață cu disperare de hainele învățătoarei. Femeia plânge încercând să îi liniștească. Le-a împărțit ultimii covrigi. Doar Ana stă liniștită în bancă. Fredonează. Știe că tatăl ei o să vină. Nu a lipsit niciodată.
Caterina Tudorache
Mama ne dă să mâncăm oricând vrem. Suntem fericiți. Mai pleacă ea uneori, dar vine repede. Ne simțim în siguranță și ea ne învață o grămadă de lucruri. Ne spune des că atunci când vom crește mari, va trebui să ne descurcăm singuri și că o vom uita. M-am supărat pe ea că poate spune așa ceva. Cum să o uit? Mă voi certa cu toți ca să o apăr. Azi a plouat toată dimineața. Ne-a zis să stăm cuminți, că se duce după mâncare. Este seară și plângem toți de foame. Apa a ajuns până la noi. Oare suntem deja mari și trebuie să
Monica Ciurea
Să-ți plece copila? Ce plină de viață. Pa, mama. Cu palma căuș acoperi pupicul pe obraz, de parcă spui adio gravitației. Va fi frumos, mama, vin Alex, Ioana, Tudor, cu mine 64; nu-i ziua în care să renunțăm. Ochii le scapără. În colectiv se-aud glasuri. Sirenele. Taaaci. Să ne fi spus, doamne, că aeru-i fript, viața orbecăie, viitorul le scutură scrum în plămâni, să fi știut acea zi, am fi plâns, nu acum, dinainte, toți deodată, să se adune, doamne, pic, pic un potop, să ne reverse copiii acasă.
