Cărămidă nouă, dă-i, Doamne, să plouă, ruga pe care-o cântam când eram mică, în zilele toride de vacanță, acasă la bunica. Dumnezeu i-ascultă pe copii, și mintenaș începea să toarne de sus cu găleata. Mare bucurie, mare. Aruncam hainele pe prispă și bâști, de colo-ncolo prin ploaie. Săream ca-n trambulină prin toate băltoacele din curte. Bunica mă dojenea cu drag: măi copile, măi, iar stai cu sufletu'-n ploaie, și apoi mă lua în brațele ei calde. Ce mică-i vacanța mare. Cărămidă de demult, de-aș avea ce am pierdut.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Nebuna satului se uita pe geamul barăcii. Ploua. Torențial. Bătută, umilită, renegată, simțea totuși lipsa oamenilor. Privi înspre deal. Își aminti. Sus pe culme o îngropase. O s-o ia torenții. Ieși afară. Începu să urce. Aluneca, cădea, se lovea, mergea înainte. Ajunse, căzu în genunchi și începu să sape. Cu mâinile, cu unghiile. Era udă, murdară de noroi, de sânge și căuta ceva. Se opri. Uitase ce. Își aruncă ochii în vale. Apa ascunsese satul. Ridică pumnul spre cer, de ce Doamne, eu cui mai întorc celălalt obraz?
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Sticlă goală, ochi sticloși, noian de vorbe mâloase, șuvoi de ură scuipată printre dinți, ploaie de palme și pumni în cap și-n burtă, te-învăț eu minte, curvo care ești, nu-mi faci tu mie asta, puhoi de lacrimi și suspine înfundate, cu fața la perete, urgie de gânduri când demonii râd și stelele tac, șiroi de raze dând navală în dormitor, potop de rugi și iertăciuni, ești iubirea mea, nu mai fac, rămâi cu mine. Seara se lasă ca un capac peste lume. Sticlă goală, ochi sticloși, știu că nu-i al meu. Și de la capăt.
