Seceta-i aspră de trei luni. Fierul plugului nu se-nfige în pământ, ci scrâșnește sec, lovind ca-n piatră. Puțurile-s seci, căci apa e un luciu himeric, o pojghiță în care se reflectă doar îngrijorarea oamenilor. La două seri, clopotele cheamă la rugăciune. E noapte. Sile, bătrânul fântânar, umblă nevăzut pe malul râului, chemând duhul apelor. În zori, puhoiul umflase pâraiele și spălase păcatele. După ce-au îndestulat pământul, apele și-au luat tributul, aruncând pe țărm nuielușa de alun a fântânarului.
Mirela A. Nica
Astea nu-s picături de ploaie obișnuite. Astea-s buricele degetelor. Dacă îngerii ar avea mâini, așa ar pălmui-o, căci îl iubea în taină. Unde am greșit, Doamne, se întreba în timp ce își întorcea și obrazul stâng. Când apa îi străpunse paltonul și o simțea cum i se scurge pe șira spinării, era uimită că încă mai avea coloană vertebrală. Slăbise atât de mult, încât i se vedeau coastele. La o privire mai atentă, puteai observa că-și devenise arcă în propriul sânge din care acum îi înfloreau maci.
Alex Caragian
Ne întoarcem în țărână, credea că e singura replică ce trebuie luată literalmente când vine vorba despre revenirea la origini. Dar nu prea ai cu cine să dezbați despre cum vei găsi moartea după ce te-a găsit ea prima, nu-i așa? Așa că s-a lăsat dus de val. A tras o ultimă gură de aer, însă aerul era ud; un aer pe care era obișnuit să-l respire încă de pe vremea când era în pântecele mamei. Era un aer amniotic, ce îi umplea plămânii. O inundație de la care nu căuta salvare, ci căreia i se oferea.
