Atunci am auzit de șeptică, trei soldați jucau așezați pe valize de lemn. Un om fără picioare se târa pe peron iar un soldat i-a dat bani, altul un măr, a mulțumit și m-a fixat cu privirea. Mi-era rușine, i-am întins repede ce-aveam în mână, volumul 2 din Winnetou. Parcă i-a tremurat o lacrimă dar până să văd bine bunica m-a zorit, venea trenul. Mă certa, ce-o să mai faci până la București? Tăceam cu nasul lipit de geamul în mișcare, dincolo de siluetele kaki era omul acela care ținea cartea deschisă, jur că citea.
Elia Ghinescu
Închid ochii și mă văd cu tata. În gara regală, mă lua în brațe și mă cobora din tren. Niciodată n-am știut dacă trenul merge mai departe, și nici nu am vrut să aflu vreodată. Eu îmi legănam păpușa făr-un ochi, cu grijă o legănam; din grija aia a răsărit, peste ani, o mamă. În zare se vedeau munți, era iarnă, iar munții erau albi. Îmi făceam palma streașină și-i priveam cu jind. Tare departe sunt, tată, munții ăia, putem ajunge și noi la ei? El zâmbea și-mi punea fularul la gât. Vrei un ecler, prințeso? Da, tată.
Anca Chimoiu
Trenurile se prind sau se pierd. Când pierzi trenul, poți citi ceva, dacă ai chef de citit. Eu prefer să trag un pui de somn. Mă întind pe bancă și dorm. Când nu dorm, stau cu ochii închiși. Mă învelesc cu ziarul, să aibă ce citi alții. Unii oameni sunt ca o carte deschisă. Alții, ca un ziar despăturit, plin de istorii ireale. În loc de poză, stă capul. Textele rămân întipărite pe față, pe brațe, pe gât. Cine are timp să le citească? Nici măcar eu. Ia, parcă se aude acceleratul. Nașul coboară în halta următoare.
