Dan Lupu: Filmul pleacă de la o experiență personală. Cât din ea se regăsește în film?
Adi Voicu: Filmul Captura are o situație specială, ideea mi-a survenit mecanic prin interacțiunea cu protestele din 2012.
După declarația de la secția de poliție, am realizat că am sinopsisul unui film. Declarația a fost startul pentru scenariu, iar în 2013 am avut scenariul finalizat.
Pariul meu a fost să restitui prin ficțiune situația reală în care m-am aflat. Eu am rămas fidel momentului pe care l-am trăit, având în minte că voi realiza un film la timpul prezent. În anii care au trecut până să ajung să-l filmez, am conștientizat că realitatea se schimbă cu o viteză fantastică. Având permanent ca reper momentul ianuarie 2012 când am interacționat direct cu jandarmii, în naivitatea mea, am observat că filmul căpăta treptat aerul unui film de epocă. O generație a fost înlocuită de alta, oamenii au început să se îmbrace altfel, protestele au început să se petreacă într-o cu totul altă manieră, jandarmeria, poliția și-au schimbat look-ul, celebra dubă cu harnașamentul de metal a fost pensionată și înlocuită cu busuri elegante cu protecții nou nouțe, noua generație de jandarmi, supli cu echipamentul călcat și apretat. Apoi pandemia, portalul care ne-a aruncat în altă lume dominată de high tech.
Astăzi pot să spun că filmul Captura este un film de epocă, o epocă din care noi facem parte, dar care a dispărut fără noi, noi am rămas captivi într-o nouă epocă pe care încercăm să o descoperim. Pentru mine este cel puțin interesant.
D.L.: Captura e o radiografie - frumos transpusă vizual, dar extrem de dură - a ciocnirii individului cu statul prin instituțiile sale. Spectatorul aproape că e forțat să se identifice cu personajele principale. În ce măsură te-a ajutat experiența personală în creația acestui labirint?
A.V: Momentul în care am fost obligat să șterg materialul filmat la proteste, lucru pe care l-am făcut sub amenințare și lovituri, mi-a declanșat un sentiment al nedreptății pe care nu l-am mai trăit până atunci. Nu făceam nimic mai mult decât să filmez ceea ce se întâmplă, ce era de ascuns? În dubă a avut loc o anchetă sângeroasă, jandarmii voiau să afle cine l-a pus pe un individ care era deja în sânge, să arunce cu pietre. În momentul acela am realizat că "ancheta" are un caracter personal. Jandarmul care lovea nu mai era la datorie, răzbuna un coleg jandarm care a fost lovit de o piatră și risca să rămână cu sechele grave.
Secția de poliție reprezenta pentru mine locul unde vom pune cărțile pe masă. Aici într-o manieră prietenoasă mi s-a dat de înțeles că ar fi bine să accept vina și să mă mulțumesc cu un avertisment. M-am gândit că de undeva de sus a fost impus un număr de vinovați, probabil ca să fie justificată intrarea în forță în populație.
Detaliile observate și situațiile intuite au devenit ingrediente în construcția filmului. Astăzi protestul se întâmplă text online, iar dacă mai ies grupuri mici în stradă, manifestarea lor trece neobservată. Filmul vorbește despre o epocă în care oamenii ieșeau în număr mare în stradă și își cereau drepturile. Protestul presupune un risc pe care fiecare participant trebuie să și-l asume.
D.L.: De ce ai ales ca personajul principal să aibă legătura asta cu străinătatea? Adaugă un contrast mai mare poveștii sau în ce fel te-a ajutat dezrădăcinarea lui Sami?
A.V.: Trăim un paradox. Autoritățile au un interes evident pentru imaginea țării în afara granițelor, dar preocuparea față de situația reală este aproape inexistentă. Străinul este ceva de speriat, este omul care poate duce buhul, cel care poate întina imaginea creată cu multă stângăcie, dar pozitivă și fără legătură cu realitatea. O țară emergentă, stabilă politic, sigură, în care investițiile au atins cote inimaginabile, natură bogată, hrană curată, dar lumea pleacă. În prezent românul pleacă unul după altul. De ce?
Înainte de revoluție a fost un exod timid către vest, care cum se descurca, pleca. Românii își părăseau țara pentru că nu mai vedeau altă realitate decât cea socialistă. După revoluție a fost reîntoarcerea acasă. Foarte mulți s-au întors sperând că pot trăi la ei în țară. Surpriză! '90, mineriade. Din acest moment a început exodul dramatic. Milioane de români au plecat fără să se mai uite în urmă.
Sami (Yann Verburgh) este personajul care reprezintă acest du-te-vino cu o copilărie incertă din punct de vedere al apartenenței. Crescut în Franța vorbește cu accent, ceea ce-l distanțează de originea lui de român.
În contextul filmului a fost important faptul că Sami este perceput ca străin, un individ din afară, aspect care aduce o problemă în plus autorităților.
Relația cu Pia (Nicoleta Lefter) este în dificultate din cauza diferențelor culturale. Sami este în căutarea propriei identități, ceea ce pentru Pia este greu de înțeles, pentru că ea nu a trăit dezrădăcinarea. Cei doi sunt captivi într-o relație din care fiecare vrea inconștient să se salveze.
Camera de filmat este un scut în spatele căreia Sami trăiește sentimentul protecției absolute. El străpunge cu obiectivul camerei realitatea care nu-l poate atinge, este observatorul prin definiție. Își permite să ia mostre din realitate fără să-l coste, plutește peste realitate, iar Pia devine sacul de nisip care îl cheamă să pună picioarele pe pământ.
D.L.: Mare parte din prima parte a filmului vedem totul prin aparatul de filmat al personajului principal. Care a fost gândul din spatele acestei alegeri stilistice?
A.V.: Mai mult decât o alegere stilistică, a fost dorința mea de a pune în discuție punctul de vedere subiectiv și punctul de vedere obiectiv. Camera de filmat devine granița dintre cele două planuri. Pia este privită obiectiv din punctul de vedere subiectiv al lui Sami. Deja sună ciudat. Dacă stăm să ne gândim la doi martori care observă același eveniment, vom avea două relatări diferite. Cu alte cuvinte, câți martori, atâtea puncte de vedere. Dacă noi suntem ființe subiective, cui aparține privirea obiectivă? Avem camera actor, prin care vedem un material brut care reprezintă punctul de vedere al personajului Sami, ceea ce îl plasează în același timp în poveste și în afara poveștii, și camera obiectivă, privirea autorului care plasează personajul în poveste și doar în poveste. Experimentul este de a pune spectatorul în ambele situații, odată să fie cel care observă prin camera actor, adică spectatorul este Sami, dar și în poziția de observator, pus să privească din perspectiva autorului care se raportează, bineînțeles în mod subiectiv, la o experiență trăită.
D.L.: În timp ce personajele încearcă să se regăsească, relațiile dintre ei par să se dilueze din ce în ce mai tare. Putem interpreta în contextul acesta finalul filmului ca fiind unul optimist?
A.V.: Pentru mine filmul începe în momentul în care se termină. În final personajele ajung la o formă de cunoaștere pură, nealterată de filtre și intermediari, prin contact direct cu realitatea obiectivă. Sami și Pia sunt prea puțin interesați de profunzimea lumii din jur, în schimb sunt foarte interesați de propria lor imagine. După o serie de teorii, păreri contradictorii, o călătorie terifiantă și întâlnirea brutală cu realitatea, personajele ajung să atingă o formă de adevăr. Voalul falsității se ridică și rămâne la vedere omul așa cum este, dezgolit în fața lui și în fața celuilalt, pregătit să pornească de la zero, pe curat. Nu știu dacă putem vorbi despre un happy end, dar despre un final optimist, cu siguranță putem vorbi.
***
Dan Lupu: Într-o vreme în care e din ce în ce mai evident că ne ducem viața în niște bule, personajele din filmul în care joci par nu numai să fie forțate (să iasă) din zona lor de confort dar trăiesc niște răsturnări de situație traumatizante. Cum ai descrie parcursul personajului tău în film?
Nicoleta Lefter: Pia, personajul pe care îl interpretez eu refuză să trăiască în confort, de aici cele două crizele ale ei, una la începutul filmului când cere plângând atenția partenerului de viață și cea de la finalul filmului când recurge la violență din frică și neputință.
Pia vrea certitudine și siguranță, nu confort, propunerea ei de a avea un copil vine dintr-o nevoie de a se ancora în această relație fragilă și instabilă. Pia e foarte diferită față de Sami și ca profesie și ca abordare a lucrurilor, ea e femeie și se ghidează după instinct, își ascultă ceasul biologic și știe exact ce vrea și unde trebuie să ajungă, tocmai de aici neînțelegerile cu Sami care nu are noțiunea timpului și nici nu poate gândi practic, el e un artist în căutarea propriei identității, Pia știe cine e, ea nu se caută pe sine, există un moment absolut genial în film în care Pia vine cu un citat din neuroștiință despre cum realizează creierul uman cunoașterea. E atât de smart încât discuțiile de dragul discuțiilor o plictisesc și le retează din prima.
Schimbarea la Pia nu se petrece la vedere ci într-o elipsă a filmului. Filmul merge cu Sami în dubă apoi la poliție și la final revine la Pia care e îngrijorată mai mult de materialul pe care îl conține camera de filmat a lui Sami decât de trauma lui, ea devine brusc egoistă și acuzatoare, un microprotest al Piei.
D.L.: Ce ai învățat despre tine în pregătirea rolului din Captura?
N.L.: Am învățat cât de valoroasă e prezența autentică în cadru. Despre cum camera poate surprinde cel mai fin mușchi de pe față dar că cel mai important e gândul, fără gând nu există nimic, totul e mort.
Apoi pe parcursul filmărilor am învățat cât de complicat e să faci un film în plină pandemie, să filmezi în super frig și să ai filmare doar de noapte și peste toate astea să te menții concentrat și să te dăruiești total pentru că e o experiență care nu se mai repetă, ce e filmat așa rămâne pentru totdeauna, nu mai ai șansa să revii, să modifici, să repari.
D.L.: În film există câteva secvențe în care nu porți niciun fel de haină. Cât de greu este să joci astfel de momente când - pe lângă toate restricțiile de text, indicații regizorale, markere de lumină, cameră, etc. - mai trebuie să depășești și această situație în timp ce jocul tău trebuie să fie credibil acolo, atunci?
N.L.: Trupul e o haină a spiritului. Dacă scenariul e bun, dacă ai încredere în regizor și în partenerul cu care joci, nu există discuția asta cu momente pe care să le depășești, trebuie să faci ce scrie acolo și ce ai repetat și chiar nu au existat gânduri parazitare în care să mă simt ciudat că sunt goală sau să fiu atentă la lumină, la markere, sau la cameră. Am repetat cu hainele pe noi de foarte multe ori, în cameră a stat cu noi - cu mine și cu Yann - doar operatorul, Krum.
Am avut intimitate totală și, în același timp, Adi ne-a dat pe aceste două momente și un soi de libertate să ne desfășurăm, asta după ce ne asumaserăm personajele destul de bine.
D.L.: Pentru că știu că joci și mult teatru, nu pot să nu te întreb în care parte te simți mai confortabil sau, poate mai provocată? În ce fel e diferită pentru tine experiența asta a cinemaului versus teatru?
N.L.: Timpul alocat pentru film e ireversibil, aici și acum, nu există negociere. La teatru mai joci și mâine seară, poate îți iese, la film e clipa prezentă cu ce ai acumulat până atunci. La teatru te desfășori pe o scenă mare, la film e filigran într-un spațiu limitat, la film dacă curge lacrima s-a dus emoția, ai anulat implozia interioară și devine totul doar o imagine frumoasă, o carte poștală.
La teatru totul trebuie să fie în exterior, nimic ascuns, că altfel nu treci rampa, la film totul se întâmplă pe dinăuntru.
Ambele îmi plac la fel de mult, și teatrul și filmul. Fiecare rol pentru mine e o provocare pentru că de mult timp nu mai accept să bifez lucruri, mă dedic și îmi consumă multă energie vitală, orice personaj pe care îl construiesc e o parte din mine și evident că nu poate fi vorba de unde mă simt confortabil... acasă cu cracii în sus mă simt confortabil.:))
D.L.: De ce ar trebui să mergem să vedem filmul Captura (care e acum) la cinema?
N.L.: Pentru că aveți șansa să vedeți un film altfel, un film de ficțiune inspirat din realitate, un film în film, care te păcălește pentru că începe ca un documentar în care emoțiile și sentimentele sunt puse sub o lupă, pentru că autorul se joacă cu percepția ta vizuală și auditivă atunci când apare o a doua cameră de filmat, cea a observatorului și pentru că personajele centrale ies la un moment dat pe o ușă, ușă care e posibil nici să nu existe pentru creier, și devin niște pioni într-un context social și politic. Vizionare plăcută!