Stau de câteva ore în fața ferestrei tale, așa cum mi-ai spus, așteptând un semn de la tine, când pot urca, însă tu te fâțâi de colo, colo, cu țigara într-o mână și telefonul în cealaltă și când te apropii de geam tresar și mă mișc de pe-un picior pe altul, sperând că n-ai uitat de mine, însă te îndepărtezi, lăsându-mă cu sufletul la gură, disperat și chinuit și când, într-un final, apari și-mi faci cu ochiul că da, pot urca, nu mai e nevoie, naiba să te ia, e cam târziu, nu m-am mai putut ține.
Elena Fermuș
Îmi spunea că viața e scumpă, să mă chivernisesc. De ici un pic, de colo un pic, și uite așa pot să mă ajung cu banii. Aveam prostul obicei să las luminile aprinse peste tot, iar ea umbla în urma mea să le stingă. Mă dojenea, de ce să arză becu' de pomană, fată? Nici după ce ea n-a mai fost nu m-am învățat minte, și-n odăița ei nu am mai stins becul niciodată. Să-i pot vedea lumina în fereastră și să mă mint frumos că încă e acolo. Țese-n război. Ceartă-mă, mamă, de vrei în vis, dar e lumina ce mă ține-n viață.
Iulia Biro
Se plimba de o vreme prin cartier și, în afară de felinarele cu lumină murdară, nu văzuse nicio altă lumină. Niciun semn de viață. Trecuse de 3 dimineața, însă în orașul ăsta mare nu erau cocoși care să cânte. Durerea e mai greu de dus când numai pe tine te doare, când toți ceilalți își visează liniștiți existența. O gheară îi sfâșia acum măruntaiele și s-a trezit, lac de transpirație rece, în patul în care visase întunericul. Câteva ferestre de vizavi se luminaseră, doar durerea nu trecuse odată cu visul.
