Am coborît din cer prin august, cînd oamenii se iubesc canicular, ca de sfîrșitul lumii. Timpul viețuit în compartimentul luxos din mitră, m-a învățat că cel mai deplin conductor de vieți este mama. În cele nouă luni de plămădeală, mi-a dăruit mari daruri: văz, auz, miros, o inimă și tot ce-i mai trebuie omului să germineze. Am răsărit în martie, cînd am descins pe peronul primăverii. Parcele mi-au hărăzit a lua ultimul tren cîndva, într-un octombrie. De-atunci, fiecare a zecea lună din an e un pic de adio.
Oana Jindiceanu
Am regăsit cartea pe care mi-ai dăruit-o acum 20 de ani, cu dedicație. O împrumutasem unei prietene care învăța franceză și am uitat de ea. Eram sigură că mi-au furat-o la teatru. Jucam cu ea într-un spectacol, cu certitudinea că talentul se ia. M-am bucurat când mi-a ajuns din nou în brațe, așa cum te bucuri de o îmbrățișare, după foarte mult dor. E un semn să vorbesc, mi-am zis. Să-i spun tot. Așez cartea în bibliotecă și tac. E prea târziu și e prea toamnă. Trebuie să-mi acopăr inima cu ceva.
Gheorghiță Mircea
În camera sordidă de hotel, cu pat de fier și tapet murdar ce miroase acru s-a făcut dimineață. Fumăm, ea Kent, i-am adus eu, iar eu Carpați fără. Îmi place când plouă, zic. E bine pentru afacere, zice, la mulți le e frig singuri. De obicei clienți ca tine. Sunteți ciudat, profesore, normal trebuia să vă iau taxa de ciudat. Ciudat? Da, știți, partea artistică, nu-i ușor. Știu că e fetiș, dar altele s-ar îndrăgosti de tine. Dar ești proful fetei mele. Cum merge la mate? Bine. E o fată inteligentă. Mânca-o-ar mama.
