Un cuplu de îndrăgostiţi care se privesc şi îşi spun totul doar din ochi. (Am vrut să scriu doi tineri, am tăiat, pentru că dragostea n-are vârstă. Toujours l\'Amour! )
O atingere care-ţi dă fiori şi care-ţi spune mai multe decât o scrisoare întreagă.
Mâinile unei bătrâne care a muncit toată viaţa la câmp. Trupul unui gimnast / balerin. Strălucirea unei femei rasate, nu neapărat frumoase. Lacrimile ... unui om fericit / unui om trist. Râsul... isteric / după o glumă bună / armă de seducţie.
Să vorbeşti fără vorbe. Să vorbeşti când taci. Arta tăcerii.
În urmă cu mai mulţi ani am cunoscut un cuplu al căror copil era mut. Era o frumuseţe de copil, avea 6 ani sau pe acolo, blond cu ochii albaştri şi mari, cu o faţă de îngeraş. Am stat câteva ore cu el şi n-am avut nici o problemă în a ne înţelege. Vorbea cu ochii, cu toată fiinţa lui, chiar dacă nu scotea nici un sunet. Şi -culmea!- ştia de Chaplin. A fost o experienţă foarte emoţionantă şi ştiu că a doua zi am vrut să fac un experiment. Eram în vacanţă, la mare, şi-am zis că n-am să scot un cuvânt toată ziua. Că am să încerc să mă fac înţeleasă prin gesturi. După câteva ore am abandonat (spre tristeţea celui care mă însoţea; i-ar fi plăcut o femeie "tăcută", fie doar şi pentru o zi:)), căci erau mult prea multe cuvinte / expresii pe care nu ştiam să le expun în gesturi, aveam senzaţia că vorbele îmi aleargă cu o viteză incredibilă prin cap şi că nu le pot reda pe toate.
***
Robert Downey Jr. Dan Aykroyd. Anthony Hopkins. Diane Lane. Penelope Ann Miller. Kevin Kline. James Wood. Plus Geraldine Chaplin în rolul propriei bunici. O desfăşurare impresionantă de actori pentru a i se aduce un omagiu unuia dintre cei mai mari comici şi actori din toate timpurile.
Un film de care îmi aduc mereu aminte când vine vorba despre Robert Downey Jr pentru ca m-a emoţionat puterea lui de a intra în pielea unui personaj atât de spectaculos.
Filmul, regizat de Richard Attenborough, urmăreşte mai mult viaţa privată decât partea de "atelier", de trudă pentru un rol sau pentru o secvenţă, dar e un film pe care n-ar trebui să-l rataţi. Dacă aveţi noroc, poate îl vor mai relua televiziunile.
***
Înainte de Superman sau de Mickey Mouse, înainte de Stan şi Bran, înainte de... (orice alt personaj recunoscut în toată lumea), a fost micul vagabond, domnul acela fără nume şi fără adresă, cu mersul legănat, cu bastonul agăţat de braţ, care avea voie să meargă oriunde, avea voie să facă orice, atâta timp cât era amuzant sau îţi aducea o lacrimă în colţul ochilor.
Charlie Chaplin şi-a câştigat "nemurirea" cu mult efort; era obsedat de munca lui, era mai mult decât perfecţionist, repeta zile în şir pentru câte un cadru sau pentru o glumă până când obţinea ceea ce-şi dorea. Şi-a câştigat faima reinventându-se...ca personaj universal.
(Ca să păstrez adevărul istoric, trebuie să spun că Stan Laurel şi Charlie Chaplin s-au cunoscut şi chiar au locuit în aceeaşi casă, atunci când au plecat de la Londra să cucerească America. Cum nu aveau voie să gătească în camera în care locuiau, Chaplin obişnuia să cânte la vioară ca să acopere zgomotul pe care Laurel îl făcea rumenind pe o plită, carnea pentru friptură.)
Domnul despre care vreau să vă vorbesc astăzi şi-a câştigat şi el faima, reinventându-se: a ales să se exprime într-un limbaj universal şi este înţeles acum (ba chiar şi apreciat / premiat) în toate colţurile lumii. "În Spania, am fost aplaudaţi ca la coridă, englezii, mai reci în timpul spectacolului, ne-au copleşit la sfârşit cu ovaţii şi aplauze, iar turcii ne-au umplut scena cu flori", a povestit cândva partenera de scenă a eroului meu de astăzi. De atunci li s-au întâmplat multe, au întâlnit prinţi şi regine, au făcut ocolul lumii cu spectacolele lor şi "limbajul gestului şi al privirii" a devenit forma lor de exprimare, dar şi de identificare.
Domnul acesta are mai multe premii decât aş putea transcrie eu aici, e un artist complet, în plus ştie cum e pe scenă, dar şi cum se munceşte în spatele cortinei.
Spun mereu că filmele din jurnalul meu nu sunt decât pretexte pentru a ne aminti de alte personaje, dar chiar şi-aşa probabil că - pentru unii dintre voi - e puţin cam prea mult să vreau să amintesc de un român, comparându-l cu Chaplin.
Omul cu care l-aş putea asemăna pe Chaplin ar trebui să ştie pantomimă. Să aibă o figură expresivă. Să aibă graţie. Să poată vorbi fără vorbe. Să-şi poată controla corpul pentru a se folosi de el ca să te facă să râzi sau să plângi. Să fie obsedat de munca lui. Să iubească... Aveţi pe cineva în minte?!
Am să vă mai ajut puţin ca să-l recunoaşteţi pe eroul meu şi poate îmi veţi da dreptate când spun că seamănă cu Chaplin.
S-a născut la Buzău acum 44 de ani, a terminat Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza, apoi institutul de teatru din Bucureşti, în clasa regretatului profesor Dem Rădulescu.
Când era în liceu obişnuia să îi imite pe profesori spre amuzamentul colegilor. Aşa şi-a dat seama că are talent de actor. Acum îi place să spună că tehnica aceasta a fost remarcată cu mult înaintea lui: "Caragiale spunea că arta apare atunci când elevul îi face portretul cu cărbune profesorului de matematici pe zidul din spatele liceului".
Vă mai amintiţi mâinile lui Chaplin? Cu degete subţiri, elegante, rafinate, expresive; o mână de artist. Am regăsit forma aceasta de exprimare la Robert Downey Jr în filmul inspirat din viaţa lui Chaplin şi am amintit de asta ca să pot să vă spun un proverb chinezesc care-i place mult eroului meu de astăzi "Atunci când oamenii mint, mâinile spun adevărul". Poate acesta e motivul pentru care a încercat să nu "trădeze" publicul, folosindu-şi mâinile, sufletul, trupul, privirea într-un limbaj care presupune pantomimă, step, comedie mută, spiritul improvizaţiei, comedia del' arte, un limbaj care trece dincolo de frontiera cuvântului.
Pentru a ajunge la o condiţie fizică acceptabilă, pentru a dansa step, pentru a se mişca cu uşurinţă, cu firescul de acum de pe scenă, eroul meu a muncit 4 ani. Ani fără duminici, fără vacanţă, ani de renunţări şi sacrificii "ani de ascuţire a dălţii pentru momentul în care va sosi marmura", ani de muncă de la 8 dimineaţa până la 11 seara. Cred că şi acum munceşte la fel, pentru că e în firea lui, e un perfecţionist (şi Chaplin a fost) şi caută formele prin care ar putea împinge frontiera aceasta dincolo... de gând.
Aşa cum există filmul mut (cu Chaplin eroul lui cel mai cunoscut), maeştrii scenei - sau istoria? - au găsit de cuviinţă să inventeze şi teatrul mut. Şi eroul meu ştie foarte bine ce înseamnă teatrul mut. Mi se pare amuzant şi oarecum o ironie a sorţii că eroul meu de astăzi a fost mai întâi acceptat de public şi abia apoi de colegii săi, colegi care nu erau foarte convinşi că ceea ce se petrece pe scenă e teatru. Dar era TEATRU şi era MADE IN ROMÂNIA, mai mult chiar, a devenit un "produs" foarte căutat la export.
Tot aşa cum mi se pare un oarece snobism că acum, manifestările de ţinută se deschid cu fragmente din show-urile lui, de la lansări de maşini şi până la premii de frumuseţe.
În 1931, Chaplin l-a invitat pe Albert Einstein la o vizionare privată a filmului City Lights. Printre cuvintele de politeţe, Chaplin i-a spus lui Einstein: "Mulţimea vă aplaudă pentru că nimeni nu vă înţelege, pe mine mă aplaudă pentru că mă înţeleg toţi".
Din perspectiva acestei vorbe de duh, îmi place să cred că pe eroul meu de astăzi organizatorii de evenimente îl invită să prezinte mici fragmente din spectacolele sale, nu pentru că vor ca invitaţii lor mondeni să pară culţi şi / sau avangardişti, ci pentru că îl înţeleg. Altfel i-aş crede mult mai snobi şi ar fi trist.
E o replică frumoasă în filmul Chaplin, o rosteşte chiar Downey JR, adică Chaplin: "Dacă vreţi să mă înţelegeţi, uitaţi-vă la filmele mele" şi-mi place pentru că îmi spune politicos că nu e treaba mea ce a făcut în viaţa lui personală (se spune că romanul Lolita scris de Nabokov a fost inspirat de preferinţele lui Chaplin pentru copile), nu e treaba mea cum a muncit, nu e treaba mea cum a trăit.
(Acum doi ani am fost în Los Angeles ca să transmit ceremonia Oscarurilor pentru Europa FM. Într-o după amiază un jurnalist din LA m-a plimbat cu maşina prin oraşul lui ca să-mi arate locuri care au apărut în filme celebre. Când am trecut pe lângă tribunal mi-a spus: "Faţă în faţă cu tribunalul e un hotel. Se spune că Robert Downey Jr, îl ştii, e cel care a jucat în Chaplin, are o cameră închiriată pe viaţă în hotelul asta. Ca să-i fie mai uşor să ajungă la desele înfăţişări de la tribunal". I-am reamintit zâmbind ce spunea Downey Jr în filmul la care el a făcut referinţă, replica aceasta cu "dacă vreţi să mă înţelegeţi uitaţi-vă la filmele mele, nu mă întrebaţi despre viaţa mea privată" şi m-a invitat la masă... la Spago!)
Sincer, nu-mi doresc să vorbesc vreodată cu eroul meu de astăzi. Vreau doar să TAC şi să mă uit la spectacolele sale. De teatru MUT.
P.S. În primele clipe în care am rămas singură cu copilul mut întâlnit la mare acum câţiva ani, am intrat în panică. Mama lui se dusese să cumpere ceva, tatăl juca volei pe plajă, iar micuţul se juca în nisip lângă mine. Şi îmi era teamă că va dori ceva şi că nu voi înţelege. Cum mama lui a întârziat puţin (era coadă la chioşcul de unde făcea cumpărături) îmi făceam în minte calcule cum aş putea să-i atrag atenţia ca să nu plângă... Habar n-am de ce m-am gândit să-l imit pe Chaplin. Pălăria de soare pe post de joben, umbrela pe post de baston şi un mers legănat cu labele picioarelor în afară, improvizat la momentul cheie, l-au făcut pe micuţ să râdă. Aşa că la apusul soarelui când a plecat către hotel împreună cu părinţii lui, după ce ne jucasem împreună multă vreme, şi-a luat la revedere de la mine, mergând legănat cu labele picioarelor în afară. Un mic Charlot, tăcut.