Juliette Binoche dansează plimbându-şi prin ploaie pacientul imobilizat în pat, oferindu-i câteva momente de viaţă şi de nesperată bucurie (Pacientul englez).
Ethan Hawke, udat până la piele de ploaie, intră într-un restaurant luxos, o ridică de la masă pe Gwyneth Paltrow şi o invită la dans (Marile Speranţe).
Gene Kelly foloseşte bordura trotuarului drept parteneră în cel mai celebru dans (cântec) în ploaie (Cântînd în ploaie).
Al Pacino - orb - cere informaţii despre amplasarea ringului de dans şi îşi invită vecina de masă la unul dintre cele mai senzuale tangouri văzute vreodată pe ecran (Parfum de femeie).
Elvis şi Ann Margaret (Viva las Vegas). John Travolta şi Olivia Newton John (Grease). Judy Garland şi Gene Kelly (S-a născut o stea). Ewan McGregor şi Nicole Kidman (Moulin Rouge). Caterine Zeta Johnes şi Renne Zellwegger (Chicago). Ashley Judd şi Salma Hayek (Frida)...
Dans. Emoţie. Dans. Muzica minţii. Dans. Bucurie. Dans. Tristeţe. Dans. Viaţă. Dans. Senzualitate. Dans. Conversaţie fără vorbe.
***
Despre filmul Hable con ella am vorbit mult la vremea lansării lui. I-am dedicat emisiuni speciale la radio, am scris o cronică. Mi-am trimis prietenii să-l vadă, chiar eu am mers de câteva ori la film ca să fiu sigură că prietenii la care ţin l-au văzut şi îl putem discuta imediat după final, când simţi în gât şi în stomac emoţia. Am încurajat pirateria şi am făcut copii după coloana sonoră originală (CD-ul s-a găsit doar în cîteva exemplare la noi...).
Am ales astăzi din film doar cîteva momente: oda adusă femeilor, balerina care nu mai dansează şi îndemnul la conversaţie fără teamă că dialogul ar putea ajunge monolog.
***
Dans (o balerină dansează cu ochii închişi, iar un bărbat îndepărtează obstacolele de care s-ar putea lovi -mese, scaune- nu poate îndeparta, însă, un perete de care femeia se loveşte repetat).
Viaţa.
Vorbiţi?!
Nu ştiu de ce fetiţele -la vârste fragede- îşi doresc toate să se facă balerine; poate e mirajul de "prinţesă", poate e percepţia instinctivă a graţiei şi a feminităţii. Cert e că şi eu, copil fiind, mi-am dorit să mă fac balerină. Mi-a trecut repede când am înţeles că asta înseamnă multă disciplină, mult efort si sacrificii. (Mi-am mai dorit să mă fac şi cosmonaut, dar nici cu asta nu m-am împăcat prea bine).
Mă uit cu mare drag la TV la emisiunile cu şi despre balet, dar nu merg la operă sau la spectacolele clasice de balet. Am fost de două ori în viaţa mea (da, da, doar de două ori!), o dată la Opera Română, acum mulţi ani, şi cu câteva zile în urmă la Sankt Petersburg. (Şi pentru că am trăit recent emoţia balerinilor văzuţi de la câţiva metri distanţă, astăzi scriu despre balet şi balerine...care nu mai dansează.)
Personajul nr 1
E o doamnă frumoasă, pe dinafară, dar şi în interior. A fost cu ceva vreme în urmă prim solistă la Opera Română. Era atât de pasionată de munca ei, încât a fost în stare de gesturi absolut nebuneşti. În urmă cu câţiva ani a luptat pentru rolul Julietei, visul oricărei balerine şi, fascinată de perspectiva care i se ivea, şi-a estimat toate posibilităţile de greşeală, plecând de la întrebarea "ce mă poate opri să nu duc rolul acesta până la capăt?" Aşa că în devotamentul ei total întru meserie şi-a dat seama că e posibil să facă peste vară apendicită şi s-a dus şi s-a operat fiind perfect sănătoasă. Doar ca să fie sigură!
Într-o secvenţă din Hable con ella, o balerină dansează cu ochii închişi, iar un bărbat îi îndepărtează obstacolele din cale, până ce ajunge în faţa unui perete. Eroina mea a avut norocul să întâlnească un celebru coregraf rus care a reuşit să înlăture obstacolele (conducerea Operei) din calea care a dus-o la rolul Julietei. Doar că viaţa i-a jucat o festă şi s-a lovit... de un alt fel de perete.
În timpul unei reprezentanţii, piciorul i-a fost prins între două scânduri ale scenei şi, în mişcarea de rotaţie a trupului aflat în timpul unei piruete, genunchiul s-a rupt cu totul, piciorul a ajuns din faţă în spate.
N-a scos nici cel mai mic sunet deşi durerea cred că nici nu poate fi imaginată; şi-a dorit doar să poată ieşi de pe scenă fără să cadă (căderea e coşmarul oricărei balerine). Nici acum nu ştie cum a reuşit să iasă de pe scenă în picioare, dar n-a mai putut reveni, niciodată, acolo.
Pentru cei mai mulţi dintre noi, eroina mea e mai cunoscută în calitate de regizoare decât de fostă balerină. I se spune Cruella şi a montat Romeo şi Julieta pe scena Naţionalului, la câţiva ani distanţă de la accidentul care i-a marcat cariera. În distribuţia piesei era şi soţul ei de atunci. Cum îmi plăcea mult respectivul actor, m-am dus cu drag să-i văd. M-am întrebat atunci câtă putere are această femeie încât poate să se întoarcă la un text care i-a adus mult ghinion şi să-i dea viaţă într-o altă formă?! Să vorbească publicului despre dragostea Julietei, în alt mod decât ar fi putut să o facă dansând, dar cu aceeaşi emoţie şi bucurie. După nouă ani de balet, s-a lovit de un perete, dar a continuat să vorbească publicului prin alte mijloace.
E acum una dintre cele mai bine cotate regizoare de teatru şi operă de la noi şi, de ceva vreme, s-a apropiat şi de industria modei.
Personajul nr 2
A fost ca şi eroina de mai sus, prim solistă la Opera Română din Bucureşti. A interpretat-o şi ea pe Julieta. Astăzi nu mai dansează, s-a lovit de alt perete şi... a demisionat.
Despre ea se spune că este una dintre cele mai talentate balerine pe care le-a avut Opera Română. Am văzut-o recent într-o emisiune de televiziune - Gala - în care emoţia, graţia şi rafinamentul ei m-au ţinut pur şi simplu lipită de televizor.
"Vorbeşte cu ea" spune un personaj în filmul de la care am plecat astăzi. Îl îndeamnă pe prietenul lui să -i povestească iubitei aflate în comă ce-l macină.
În emisiunea pe care am văzut-o, doamna despre care vă vorbesc era VIE, radia, era o energie magică în jurul ei, vibra şi îmi venea să-i spun - de la distanţă - realizatoarei: vorbeşte "altfel" cu ea, are nevoie să fie ascultată.
"Vorbesc prea mult, cred că sunt cam nevorbită" a spus zâmbind şăgalnic balerina.
Era un spectacol frumos pe ecran, ca un dans încărcat de multe energii, o femeie conducea şi cealaltă era condusă; sau mai exact, se lăsa condusă, de graţia, feminitatea, harul, sensibilitatea celei care îi era alături.
În Hable con ella personajele principale masculine privesc -oarecum voyeuristic-, exerciţiile dintr-o sală de balet, amândoi din acelaşi loc, amândoi de la aceeaşi fereastră, dar în alte zile şi din alte perspective.
Şi eu şi realizatoarea emisiunii am privit-o pe eroina mea încercând să-i sorbim gesturile, vorbele, emoţiile, dar de la distanţe diferite şi, probabil, din perspective diferite, perspective care ţin de personalitatea fiecăreia. Cu toate acestea, asemenea personajelor masculine din Hable con ella, am avut aceleaşi reacţii: emoţia care zbârleşte părul, îţi pune un nod în gât şi un gol în stomac şi îţi aduce lacrimile aproape de colţul ochiului.
Am fost atât de încântată de emoţia care se transmitea prin ecran încât, la vremea respectivă, i-am scris realizatoarei - doamna aceea pe care am asemănat-o cu Malena într-o altă filă de jurnal: "Genial! A fost extrem de sinceră emoţia şi a ta şi a ei şi probabil a multor spectatori. Mi-au plăcut graţia, harul, emoţia invitatei, dar mi-a plăcut şi faptul că nu ţi-ai cenzurat emoţia şi că ai recunoscut sincer fiorii pe care ţi-i "provocau" cuvintele simpaticei tale invitate. Aşa de mult mi-a plăcut că şi acum când îţi scriu mi se zbârleşte pielea amintindu-mi emoţia de aseară."
Şi răspunsul a venit curând pe e-mail: "Da, da !!!!!!! Habar n-ai ce mă bucur că ai simţit la fel, tare mi-era (şi-mi mai e !...) teamă că sticla asta rece nu lasă să treacă emoţia aia, adevărată, care vine din prăsele !... [...] e o fiinţă specială, e chiar mai mult de-atât şi faptul că a fost dată afară din Operă (asta nu vroiam să spun, nici eu, nici ea, din prea multă fineţe...) e tare trist. Te citesc în continuare, cu aceeaşi bucurie şi enervare, câteodată, când nu ghicesc repede gândul tău... Hai să continuam la fel, măcar nu ne împiedică nimeni să ne ducem încotro vrem..."
Nu ne vom lovi şi noi până la urmă de câte un perete?! Chiar dacă va fi aşa sper că vom găsi mijloacele să ne exprimăm altfel, asemenea personajului nr 1.
Dacă aţi văzut Hable con ella, ştiţi ca şi mine, că dincolo de povestea aceea frumoasă despre prieteni şi dialog, dincolo de omagiul adus femeilor, este şi o istorie ciudată despre un domn pe care dacă nu l-aţi cunoaşte din perspectiva lui Almodovar, l-aţi declara nebun cu acte în regulă, căci preferinţele lui sexuale şi ideea lui de cuplu nu e chiar cea "normală".
Există şi în povestea mea de astăzi o parte din întâmplare care ajunge la sex şi la lucruri nu foarte normale.
Doamnă care este astăzi personajul nr 2 nu mai dansează. Cu graţie şi demnitate a renunţat la poziţia ei de la operă pentru că unul dintre şefi i-a cerut favoruri sexuale. Nu vorbeşte despre aceasta, speră însă că va mai dansa şi altă dată pe prima scenă a baletului românesc.
Am văzut-o povestind despre cum îşi doreşte să-i fie spectacolele viitoare şi mi-am amintit-o pe Geraldine Chaplin, profesoara de balet din Hable con ella, care îi povesteşte elevei -aflate în comă- cum va arăta spectacolul la care lucrează. Am avut neplăcutul sentiment că noi suntem cei în comă, pentru că nu reacţionăm, pentru că stăm cuminţi şi ascultăm şi pentru că lăsăm o graţie să nu mai danseze.
"Vorbeşte cu ea! Mintea femeii e un mister, chiar şi când e în comă!", spune acelaşi bărbat către prietenul lui, în Hable con ella.
Dar creierul nostru?! Dar sufletul nostru?! Dar inima noastră?!
Dar domnii / doamnele care lasă să se risipească munca de-o viaţă a unei (cândva) fetiţe care a visat să se facă balerină, a muncit din greu, sacrificându-şi copilăria, a ajuns primă balerină şi, ca în dansul de deschidere din Hable con ella, s-a lovit de un zid?!
Dacă aţi fi ascultat-o aţi fi fost fermecaţi de ea. Dacă aţi fi văzut-o dansând v-aţi fi îndrăgostit. Dacă îi înţelegeţi efortul / sacrificiile / demnitatea ar trebui să vă întrebaţi: cu cine să vorbim ca să poată dansa din nou?
Vorbiţi?!