15.06.2003
În urmă cu cîteva zile am început o frumoasă colaborare cu revista Beaumonde unde, lună de lună, veţi putea citi file din Jurnalul de cinefil (altele decît cele de aici, din LiterNet).

M-am gîndit mult care să fie primul meu film pentru extinderea Jurnalului în varianta pe hîrtie şi am ales Marile speranţe, spunîndu-mi că pleci la fiecare început de drum cu speranţe. Mari.

Ceea ce veţi citi mai jos nu este varianta care a apărut în revistă, ci o extindere cu două personaje distincte care seamănă cu eroii din filmul Marile speranţe. Şi mai există aici, pe LiterNet, o întrebare / o idee/ un semnal pe care nu le-am pus în revistă, dar le scriu / spun mai jos: despre oamenii fără speranţe. Veţi înţelege astfel de ce am ales să donez onorariul pentru articolele din Beaumonde contului deschis de Uniter, Artişti pentru artişti.

"Lucrurile sunt într-un fel sau altul. Culoarea sau felul cum simţi cînd eşti copil. Senzaţia lăsată de apa sărată pe picioarele arse de soare. Uneori apa e galbenă, alteori e roşie. Dar culoarea pe care o are în memorie depinde de zi. N-am să vă spun povestea aşa cum s-a întîmplat. Am să v-o spun aşa cum mi-o amintesc", aşa începe filmul Marile speranţe. În rîndurile următoare veţi citi o poveste cu eroi şi speranţe. Mari. Dar nu cum s-a întîmplat, ci aşa cum o văd eu.

Din copilărie ni se vînd poveşti cu cenuşărese sau prinţese, vedete la baluri, frumoasele care cuceresc prinţii. E normal deci să ne dorim clipele noastre de celebritate, să ne dorim să fim prinţese pentru o zi / o clipă / o copertă / o eternitate.

Marile speranţe e o poveste de dragoste care include şi o istorie despre fuga după celebritate, dar şi o morală frumoasă despre cum este cînd s-au dus cele "15 minute de faimă" (o definiţie ironică a celebrităţii dată de Andy Warhol pe la începutul anilor '70).

***

Romanul Marile speranţe - considerat de critici drept cea mai rafinată dintre scrierile lui Charles Dickens - a cunoscut mai multe ecranizări. Preferata mea e cea cu Ethan Hawke şi Gwynet Paltrow, în rolurile principale, plus Robert DeNiro în rolul criminalului puşcăriaş, adică adaptarea modernă realizată de Alfonso Cuaron (domnul care anul acesta a fost la Oscar cu Y tu mama tambien). Povestea e simplă şi a fost spusă de multe ori în diferite variante: un băiat sărac se îndrăgosteşte de o fată bogată şi îşi petrece întreaga viaţă încercînd să o cucerească. La un moment dat ajunge celebru şi îşi trăieşte "cele 15 minute de faimă", dar tot cu gîndul la iubirea vieţii sale.

Dacă se va întîmpla să (re)vedeţi filmul, urmăriţi cu atenţie detaliile erotismului modern: sărutul umed - la propriu şi la figurat - de la fîntîna arteziană (filmat cu mai multe camere şi montat din diverse unghiuri, încît pare mai senzual decît multe secvenţe de sex), verdele - culoarea obsesiei în dragoste - prezent în toate hainele personajelor (de la vernil în copilărie şi pînă la verde închis la bătrîneţe) sau secvenţa în care el - acum, pictor celebru - o desenează pe ea, goală, şi-şi doreşte să o mîngîie, dar cum n-are curaj, atinge tandru desenul.
(Şi dacă aveţi răbdare, urmăriţi genericul de final pînă la ultima literă. Muzica - Mono - Life în mono - e absolut superbă, ca şi întreaga coloană sonoră a filmului, iar genericul e o bijuterie.)

***

Ca şi în povestea fiecăruia, cea plină de speranţe - viaţa, adică - în filmul acesta sunt o mulţime de speranţe.

În primul rînd speranţa unei dragoste adevărate: Finn o iubeşte o viaţă pe Estella cea rece şi calculată şi încearcă să o cucerească prin orice mijloace, e gata să-şi nege originea (inventează o poveste despre familia lui, ca să pară mai interesant publicului) numai pentru un zîmbet de-al ei, căci el crede că e Aleasa.
Haideţi, fiţi sinceri cu voi şi recunoasteţi, măcar în gînd, că v-aţi îndrăgostit cel puţin o data de "o redută greu de cucerit", crezînd că e Alesul(a) şi ati strîns din dinţi încercînd să faceţi eforturi pentru a rămîne pentru cîteva (mai multe) clipe în gîndurile lui (ei).

Mai apoi e speranţa unui moment de celebritate: Finn vrea să devină cunoscut ca să compenseze sărăcia în care s-a născut şi să poată fi "egalul" celei pe care o iubeşte - nepoata unei milionare.
N-avem cu toţii obiective din acestea de a ne depăşi condiţia?! Le recunoaştem sau nu, dar ele sunt parte din evoluţia noastră firească, fie că finalul e coperta unei reviste lucioase, fie doar o viaţă mai liniştită / sigură decît a părinţilor noştri.


Personajul nr 1

Povestea, aşa cum o văd eu, are un prim erou care e o variantă îmbunătăţită a lui Finn: şi-a cîştigat celebritatea, a ajuns în revistele din toată lumea, dar nu şi-a negat originea şi nici prea multe compromisuri n-a făcut.

Eroul meu are un pic peste 30 de ani şi, ca Finn Bell din Marile speranţe, a fost pasionat de pictură. A căzut la admiterea la liceul Tonitza, aşa că a făcut în cele din urmă un liceu de chimie pe care s-a cam chinuit să-l termine. I-au trebuit 7 ani ca să devină absolvent de liceu şi a trecut prin repetenţie, exmatriculare şi multe probleme cu profesorii.
Cînd am repetat a XII-a, un profesor a venit acasă la mine, era şi taica-meu supermachit acolo, şi a început să-mi ţină tot feluri de discursuri, să-mi spună că în viaţă nu faci numai ce vrei, ci ce trebuie. Şi cum ei erau astupaţi de comunism, mi-au tras-o, a spus într-un interviu personajul meu. Cînd am citit acesta declaraţie mi-am adus aminte de casa în care locuia Finn şi de unchiul care avea grijă de el, care îşi petrecea adesea ziua în compania unei sticle cu băutură.

Vremea de atunci e departe, iar personajul nr 1 îmi poate aduce acum în minte şi o vorbă a lui Shakespeare, spusă cu mulţi ani în urmă "asta mai presus de toate, să fii sincer cu tine însuţi". Personajul nr 1 a crescut în Balta Alba, la periferia Bucureştiului, printre oameni obişnuiţi, săraci.

Ca şi Finn, eroul meu a avut un protector, un pictor stabilit în Elveţia, Matei Şerban Sandu, graţie căruia s-a reîntors la pictură şi şi-a expus lucrările în Lausanne, împreună cu alţi patru prieteni.
"După expoziţie am început studiile la Şcoala Superioară de Arte Vizuale de la Geneva, la pictură. După un an am renunţat, am dat la film, am luat, şi după patru ani am terminat Regia şi m-am întors în ţară", şi-a continuat mărturisirea domnul despre care eu cred că are ceva din Finn.

Astăzi domnul acesta e prezent în reviste de cinema din lumea întreaga de la Variety (cu sediul în America) şi pînă la Cahier de cinema (cu redacţia în Franţa); filmul lui de debut a fost la Cannes, a luat premii importante în industria cinematografică şi a plăcut mult şi publicului nostru.

Îşi trăieşte minutele de celebritate (sper să fie cît mai lungi) pentru că şi le-a cîştigat pe merit, muncind, cu un film frumos în care a vorbit despre speranţele unui tînăr de a-şi face o afacere proprie dar care n-are bani suficienţi aşa că acceptă să facă un transport de la Constanţa la Bucureşti şi retur, cu o marfa al cărei conţinut nu-l cunoaşte.

Şi ca să parafrazez titlul filmului sau, spun ca el- eroul meu - e o dovada ca pentru a ajunge celebru e nevoie de o MARFĂ bună (talent, perseverenţă, multă muncă), nu neapărat şi de mulţi BANI. E o speranţă şi pentru alţii care-şi doresc momente de celebritate.

Nu cred că eroul poveştii mele aleargă după celebritate, nu în sensul duduiţelor dornice să apară mereu în poze şi în ştiruci cu şi despre nimicuri. Speră însă să fie apreciat de publicul lui, publicul care, spre exemplu, îl place pe Jarmusch. Eu sper să reuşească să facă filmul acela despre adulter (să vedeţi acolo referiri la dudui în căutare de celebritate!) pe care l-a anunţat într-un interviu, căci sunt curioasă cum va suprapune subiectul acesta pe definiţia lui despre cinema "formulă ideală care să surprindă dragostea mea pentru oameni şi neputinţa de a exprima această dragoste în film".


Personajul nr 2

Povestea, aşa cum o văd eu, are şi o eroina care e un amestec din Finn şi Estella. Am să o demitizez puţin şi am să vă spun că are un pic peste un metru şi jumătate, dar are un trup perfect.

Uite şi o observaţie care s-ar putea să-i şocheze pe puritani, dar care, dacă sînteţi sinceri, veţi recunoaşte că e corectă: are unul dintre cele mai frumoase "posterioare" din România. (Poţi vedea uşor cîtă grijă are o femeie de ea şi de trupul ei, după cum îi arată fundul; aşa cum poţi vedea cît de educată şi de curată e, după cum îi sunt unghiile.)

Eroina mea are ambiţia lui Finn şi dorinţa puternică de a-şi depăşi condiţia: a învăţat româneşte de la zero şi a absolvit Dreptul, vorbind o română mai corectă şi mai bogată decît mulţi români nativi.

Are dorinţa de a deveni celebră, pe care o are şi Finn, şi pe care şi-au îndeplinit-o amîndoi. Finn şi-a creat o poveste despre familia lui ca să atragă atenţia publicului, eroina mea are o poveste parcă ruptă din cărţi, deci n-a mai fost nevoită să inventeze nimic (a crescut printre văcuţele bunicii, a croşetat mileuri, şi-a convocat colegii de şcoala la mici spectacole unde era vedetă şi a încasat bătaie pentru nenumăratele trăznai pe care le-a făcut în copilărie). În plus, fie are un instinct bun, fie un consilier bun de imagine, căci veştile despre ea au fost mereu în asociere cu nume mari ale acestei ţări şi nu numai. (În strategiile de creare a imaginii, tehnica aceasta se numeşte "add value", adăugarea unor valori prin asocierea cu un brand cel puţin la fel de puternic, dacă nu chiar mai mare.) A studiat ca şi Finn pictura. Nu şi-a deschis încă o expoziţie, dar nu e timpul trecut. L-a avut dascăl pe Sabin Bălaşa, aşa că a luat un pic din "albastrul" lui.

Am ales să scriu astăzi despre ea, nu doar pentru ca are atît de multe lucruri în comun cu Finn, ci pentru că e un personaj a cărui personalitate seamănă teribil cu Estella din Marile speranţe.

Eroina mea de astăzi este, în opinia mea desigur, seducătoarea perfectă. Ştie cum să privească, ştie cum să vorbească, ştie cînd să tacă, să ofteze, să clipească sau să declare lucruri care te fac să "arzi în flăcări". Am văzut-o într-un interviu şi m-a uimit felul în care cocheta cu reporterul. Mi s-a povestit apoi că este uluitoare în momentul în care începe să flirteze cu aparatul de fotografiat (am şi văzut rezultatele în multe reviste -pictorialul meu preferat e cel din FHM din noiembrie trecut). S-a întîmplat să o văd şi "în realitate", pe holurile casei de discuri care o reprezenta pînă acum ceva vreme. Nu mi-a venit să cred că era ea... arata ca o copiliţă cuminte, liniştită, timidă, privind în jos cu sfială... Dar simt că poate sări precum o panteră dacă e atacată!

Filmul Marile speranţe place tocmai pentru că vorbeşte despre seducţie, despre momentul acela cînd cineva a intrat în mintea ta, folosindu-se de "arme" delicate - atenţie, frumuseţe, joc al minţii şi al inimii. Te recunoşti măcar pentru o clipă în Finn care suferă, dar ţi-ar plăcea să fii, tot pentru o clipă, ca Estella - seducătoarea perfectă. La urma urmei e foarte uşor să ajungi în patul cuiva, ceva mai greu să ajungi în inima lui (ei) şi îngrozitor de greu să rămîi în mintea / gîndurile sale!

Eroii mei de astăzi sunt "tinere speranţe", dar sunt alţi eroi care au fost cîndva "speranţe", au confirmat, dar li s-au "dus" momentele de celebritate. Acum sunt fără speranţe.

În povestea această plină de speranţe mari - viaţa - se-ntîmplă ca în filmul despre care citiţi astăzi: uităm sau chiar nu ştim cine sunt cei care ne-au adus momentele de bucurie. (Finn îşi întîlneşte binefăcătorul - fără să ştie că el este cel care l-a făcut faimos - şi aproape că-l dă afară din casă pentru că e bătrîn, are probleme şi nu are nimic în comun cu el).

Şi voi, şi eu, am dat uşor afară "din casă" / din inimă oameni care ne-au adus momente de bucurie, oameni de "tagma" eroilor mei de astăzi, pe motiv că sunt bătrîni, că au probleme pe care nu le înţelegem pentru că nu mai avem nimic în comun cu ei. Pe cîţi dintre actorii / regizorii / muzicienii celebri în anii '70, '80 vi-i mai amintiţi ?
Ne-au adus momente de bucurie, ne-au făcut să ne simţim bine, şi-au cîştigat cinstit momentele de celebritate. Acum ar putea fi ţinta altei "speranţe": o fundaţie de caritate - Speranţa - care se ocupă de bătrînii fără ajutor. În lupta lor pentru existenţă, celebrităţile noastre de altă dată, vînd ziare, cerşesc, repară televizoare sau frigidere, meşteresc chei, trăiesc în mizerie. Fac lucruri umilitoare şi pentru un om de rînd, iar ei sunt nume mari ale scenei româneşti. Mănîncă o dată pe zi pentru că n-au bani, au datorii la întreţinere pe care nu speră să le mai acopere pînă la moarte, iar medicamentele sunt un lux.

Sunt fără speranţe.

E revoltător că ne uitam cu toţii la ştirile din ziare (dacă se mai deranjează ziarele să scrie despre asta), spunem "vai, săracii!", dar nu facem nimic. Probabil că dacă fiecare dintre noi ar mişcă cîte o piatră pînă la urmă am reuşi să mutăm şi muntele.

Oamenii aceştia - celebrităţile noastre de altă dată - au o sensibilitate pe care noi s-ar putea să n-o fi avut niciodată, au barometre cu care îşi măsoară emoţiile pe cu totul alte dimensiuni decît ale noastre, mult mai sensibile şi mult mai exacte; altfel n-ar fi putut să interpreteze cu atîta graţie şi geniu personaje celebre. Şi noi le răspundem, dacă le răspundem, cu "vai, săracii!"

Îmi place să cred -cu alte cuvinte, să SPER - că eroii mei de astăzi la sfîrşitul momentelor lor de celebritate vor avea în continuare o viaţă plină de speranţe. Sper să nu fie niciodată fără speranţe. Şi mai sper ca fiecare dintre noi (chiar şi eroii mei de astăzi sau din alte dăţi) va face un efort mic, oricît de mic, ca să-i ajute şi să se ajute. Altfel, la intrarea în această ţară, în locul plăcuţelor pe care e inscripţionat numele "România", ar trebui să scriem: Lăsaţi orice speranţă, voi cei care intraţi.

0 comentarii

Rubricile categoriei

Jurnal de cinefilFilme la LiterNet

Publicitate

Sus