N-am spus nimic neadevărat până acum, deși spun drept că partea cu uitatul e cam trasă de păr. Uitasem un pic de Casablanca, doar a trecut atâta dulce de vreme de la prima vizionare și până prin mai 2024, când m-am pomenit într-un zbor prea liniștit de plictisitor: fără copii care să urle, fără însoțitori cu reclame la parfumuri, fără turbulențe. Cu același plictis am căutat printre filmele din scaunul cu spatele la mine și am dat de Casablanca. A fost prima oară când l-am revăzut și tot prima oară când "ce-aș vrea să..." a devenit "vreau să merg!".
I-am scris Bărbosului să facă ceva cu zborul spre Maroc, că nu mai am răbdare. Știți că Dumnezeu dă, dar nu bagă și în gură. În cazul de față, în bagaj, pentru că zbor direct spre Maroc era de ceva timp. Cum nu aflasem de el, la fel cum nu aflasem că pentru multă vreme Rick's Cafe a fost doar un vis al meu și al altora, pe-o plajă antitetică cu zborul, plină de copii și părinți, cu toții agitați, cea mai agitată eu, am sărit în picioare când am citit vestea și i-am spus soțului:
- Mergem în Maroc!
- Ce?
- Va fi zbor direct București - Marrakech din octombrie și vreau să luăm bilete!
- Stai să ajungem acasă, să facem planul, să vedem cum e cu vacanța copiilor.
- Ce plan? Planul e făcut! Mergem cu primul zbor!
- O să mai fie și altele. Ai și tu o dată răbdare, că nu mori. Două zile îți cer.
Treizeci de ani nu e puțină răbdare, iar biletele n-au mai răbdat nici ele până la miezul acelei nopți. Planul l-am făcut, de parcă mai conta. A contat cât să fac rezervare la restaurant, să-mi pregătesc o rochiță drăguță și să mă văd ca o regină cum intru în singurul restaurant în care m-am visat iar și iar.
A fost frumos visul până acum, dar realitatea bate filmul, după cum spune o vorbă. A bătut și rezervarea mea, căci am încurcat datele, iar în ziua respectivă am alergat printre case albastre, comercianți și turiști până am uitat de timp. Noroc cu o prietenă care a făcut o nouă rezervare, dar timpul m-a pedepsit că l-am uitat și nu m-a lăsat să ajung la hotel să-mi iau rochița. A râs de mine, cea plină de praf, în sandalele de trekking, cu șosetele cumpărate din bazarul din Fes, cu șalul și cerceii tocmiți în Chefchaouen, dar mi-a admirat ia cadou de la socrii mei, din Bucovina unui Paște de demult.
N-are rost să vă înșir restul hainelor, căci am intrat la Rick emoționată și bucuroasă. Iar Sam, deși n-a fost acolo să-l răscolească cu As time goes by pe impasibilul Rick, mai sensibil decât un ciucure de fes bătut de vântul din Paris, de amintirile unei iubiri imposibile și de dorul ultimului sărut, m-a invitat să mă așez la pian și să cânt un nou film pe urmele căruia îmi voi dori să merg.
Sfârșit, dar va continua.
*