Dar, hai s-o luăm... cu capătul. Participând la cursul wannabe al lui Mihai Buzea, deși i-am dat dureri de cap lui Mihai, trebuie să recunosc că întâlnirea cu el n-a fost fără urmări. Au fost cam două, de fapt, trei lucruri care probabil m-au scuturat din adormire. Unul a constat în faptul că la wannabe chiar m-am simțit în imperiul literelor. Aproape am luat-o razna, și, pe când mă pregăteam să ascult mai cu poftă muzica "sferelor divine", m-am văzut și m-am simțit îngrozitor de hidoasă, ceea ce mi-a făcut foarte bine. Al doilea lucru a fost că, deși voiam să cunosc oameni noi și să-mi fac ceva prieteni, am ajuns de fapt să mă cunosc mai bine pe mine, ocazie cu care am înțeles că sunt la fel ca ceilalți, fără să fiu ca ceilalți. Deși eram la un curs de proză, culmea, eu am înțeles că a fi poet înseamnă să ai o relație strânsă cu limbajul și imaginea poetică. Multe dintre lucrurile care apăreau în ochii mei, eu le vedeam prin acest filtru. Acum mai am nevoie însă de umor ca să văd partea haioasă a lucrurilor. Se spune că, dacă vrei, poți. Așa că o să mă uit mai bine la ce se vede și, gata, voi putea să râd. Apropo de râs: al treilea lucru care m-a dus către schimbare, nu cred că duce la ceva bun, așa că n-are rost să vi-l spun.
Înainte de cursul lui Mihai Buzea, am participat la cursul de scriere creativă în domeniul literaturii pentru copii, coordonat de Ana Maria Sandu. Recunosc că mi-a făcut o super impresie, m-a motivat și am rămas cu multe lucruri, inclusiv cu texte pe care musai să-mi fac timp să le rescriu. Apoi am participat la cursul de literatură al lui Cristian Fulaș, organizat prin Matca literară. Recunosc că-l urmăresc de ceva vreme pe Facebook și m-a impresionat scrisul lui. A fost foarte bun în prezentări, dar în acest format cursantul mai degrabă e dezamăgit, că participând la așa chestie faină, la final, te gândești: bă, omul ăla e așa deștept și citit și eu probabil nu apuc să beau o cafea cu el vreodată. Apropo de cafea, anul acesta mi-a fost mai mare bucuria să o beau în câteva dimineți alături de doi scriitori mirifici, Cosmin Perța și Andrei Dósa, împreună cu alți 30 de scriitori aflați la început de drum, numai oameni frumoși. Aceștia au onorat invitația la două proiecte (mini-tabere de scriere creativă) pe care le-am desfășurat în orașul meu și, pe această cale, țin să le spun că îi prețuiesc mult. Proiectele depuse anul acesta către doi finanțatori au fost scrise cap-coadă de inițiator, s-a făcut selecție pe bune, cursurile s-au desfășurat în cele mai bune condiții, toate activitățile au fost monitorizate și, colac peste pupăză, s-a făcut și un decont draconic după terminarea acestora. Am fost înscrisă timp de 10 săptămâni și la un curs de leadership, cu Cristina Bara. Încă nu știu dacă sunt chiar bine după el, fiindcă, vorba unui prieten: a mai făcut o tipă măritată curs de leadership și rezultatul a fost că la final a divorțat. Oricum, eu m-am simțit super învățând atâtea lucruri noi.
Cam asta a fost partea cea mai frumoasă din anul 2024 pentru mine, iar glazura de pe tort mi se pare a fi site-ul LiterNet. Deși nu-i cunosc, mă bucur nespus că m-am apropiat mai tare de oamenii ăștia. Probabil în trecut fusesem și abonată la site, dar niciodată nu am realizat ce bun e.
Dacă ar fi să mă plâng de ceva, este că am citit prea mult, dar prost. Citit fulger! Am stat recent cu cărți groase în mână și mi-am dat seama că mi-am cam stricat stilul de citit. Voi avea de lucru mai ales în ce privește textele mele, pentru că mi se pare că nu mai am răbdare să le citesc pe îndelete. Articole, proze scrise de altcineva, da, le savurez! Prea multă tehnologie, prea mult comportament de tip consumerist compulsiv? Vrem tot mai mult, tot mai frumos, cât mai repede. Suntem ceea ce mâncăm, ceea ce citim, deci, ar trebui să avem un "consum" responsabil. Ar trebui...
Anul acesta, deși aveam de dinainte niște suspiciuni și în trecut, am realizat că eu nu mai vreau mult, nu mai am nevoie mult, ci să iau doar câte puțin. Meditam de mulți ani la cât de nocivă e problema asta a așteptărilor mari, a acoperirii neliniștilor interioare cu ceva, a autoiluzionării ca autoamăgire. Eu însă nu-mi doream atât de multe la modul conștient, dar simțeam că ar mai fi ceva care nu-mi dădea pace, în subconștient.
Să fie doar o problemă de adecvare? Să fie pentru că unii cer ceva, iar alții vin și oferă cu totul altceva? În această ecuație comunicarea pare a fi termenul necunoscut.
În ce mă privește, am înțeles că am fost și mai sunt un mic wannabe în multe chestii. Voința mea este un uriaș care stă cu degetul pe cronometru. Și, poate mult prea mult, am admirat persoanele care se puteau opri din alergătură și puneau stop. La fel și pe cele care reușeau să țină pasul cu o mie de chestii pe rol și ajung în top. Voi fi mereu pe la mijloc. Asta pentru că am nevoie de timp pentru a medita.
An de an, în prag de sărbători, oamenii se întreabă unii pe alții ce-și doresc și își urează muuuulte lucruri. Nu dau lecții, dar eu am realizat recent pe pielea mea că dopamina nu este de ignorant, că trebuie să exersez să o mențin în doze mici. Cu toții ne dorim să înfăptuim ceva măreț, dar poate ar trebui să fim atenți la felul în ne-am deprins să vedem orice ca un "big deal". Prost obicei! Ar trebui să învățăm și că tot ce se înfățișează cu aroganță și egoism miroase a "big shit".
Închei aici, spunând că pentru mine anul 2024 a fost ca o poieniță, cu bujori în obrăjori pistruiați, mai cu buruieni pe la margini... mai cu scaieți pe alei.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)