Lauda scrisului

Atunci când vine vorba despre text academic și, în genere, nepoetic, mă tem că formularea inspirată - vai, atât de la vogă printre filosofii și eseiștii indigeni - ține loc de, suprimând în proces, travaliul explicației. Talentul inventării de sintagme memorabile este aici o sublimare a șederii degeaba. În locul efortului de a explica, de a construi edificii de cuvinte, sustenabile - drapajul și horbota impresionistă de, bine plasate, cuvinte. Din nefericire, în ciuda succesului pe care ele îl au, nu sunt de natură să construiască, doar ele, o cultură. Citabil, cuvântul prețios trebuie după aceea depliat prin interpretare, sprijinit pe citatul de prestigiu sau pe parafrază, adăugat altora la temelie. Altfel, el nu creează decât aura admirației, la fel de efemeră ca și gloria care derivă din acest joc al minimului efort - fizic! - pe care îl presupune, totuși, cercetarea avansată. Nu sunt, să ne înțelegem, împotriva harului unuia sau al altuia de a emite asemenea inspirate formulări, care pot sintetiza mai bine decât o armată de fraze un gând. Sunt însă împotriva absolutizării acestei proceduri, mai cu seamă atunci când, de la asemenea inteligențe remarcabile se așteaptă de fapt operă, nu balet lingvistic.

Or, opera serioasă (și nu doar cea de factură academică) nu așteaptă doar inspirația; travaliul constant, indiferent la circumstanțe și de umori, poate induce starea de receptacul al inspirației; textul însuși, din propria densitate (i.e. complexitate) și, uneori, din propria masă, poate isca acele piscuri ale sale pe care alții le așteaptă cu mâna la falcă. Mi se pare dramatic ca astfel de formule, ale nehărniciei "inspirate" să fie propuse drept soluție de carieră, mai cu seamă de către purtători de titluri didactice și academice. Nu, ele nu sunt o soluție decât pentru puținii dăruiți cu har; iar acesta din urmă nu este predabil. Or, discursul academic trebuie întemeiat pe muncă perseverentă, pe rigoare a metodei, pe disciplină a redactării și abia în ultimă instanță pe stări oraculare.

Eu nu le pot propune studenților mei, cel puțin nu acelora care vor să devină cărturari (nu e cazul celor de la arhitectură, din nefericire), să fie puturoși. Pot însă să le promit că, în destoinicia sihastră a muncii de cercetare, vor putea deveni cândva, împotriva vremurilor aproape sălbatice de azi, dacă nu savanți și academicieni, cel puțin acel humus din care să se nutrească o remarcabilă sinteză viitoare, sau o interpretare năpraznică - și cu toatele capabile să împingă mai departe, măcar cu o câtime, cunoașterea.

Nu e mult, dar este oricum mai profitabil - pentru ei - decât să le predau lenea ca strategie de carieră. Cei care au har, îl vor adăuga hărniciei. Cei care nu îl au, vor putea, totuși, să fie de folos și ca fundal. În definitiv, cultura are nevoie, spre a se zări vârfurile, de zone de platou, consistente, cele care oferă criteriile pentru comparații și care amplifică strălucirea, adică recunoașterea, celor din vârf. Reversul - a le spune să nu se bazeze decât pe har - nu este posibil de predat la scară amplă și reprezintă o fundătură ființială.

Uneori chiar pentru cei ce o propovăduiesc: atunci când vraja coregrafiei sociale celei mai remarcabile se va fi stins, când și poveștile celor ce au stat în proximitatea oralității celei mai grațioase se vor fi dus acolo unde se duc toate poveștile când se duc - atunci rămâne, atâta câtă este, Opera. Și nu discursurile de circumstanță, nici micile metafore vor mai fi de vreun folos atunci. Nimic din câte vor fi fost admirate și celebrate nu vor mai fi să reazeme un discurs incomplet, ars de zgura circumstanțelor sau a frivolității. În cele din urmă, este chiar sensul unei parabole biblice, a talantului. Înmulțirea lui prin efort constant, ritmic, este datoria celor înzestrați, iar nu traiul din dobândă, oricâtă va fi fiind aceasta.