Da, poate unii cred că nu ești scriitor până nu publici o carte. Dar adevărul este că începi să fii scriitor mult mai repede decât ajungi să ai cartea aia a ta. Întâi ești scriitor în mintea, în inima ta.
Deși povestea mea cu scrisul se ivise cu mulți ani în urmă, când aveam vreo paisprezece ani și am scris prima mea povestire cu Michael Jackson, abia în 2024 am crezut cu adevărat că pot să scriu bine. A continuat cu toți anii în care am scris poezie, visând de fapt să scriu proză.
Drumul meu cu proza a început cu nereușitele și paginile șterse, cu toate poveștile ciuntite și neîntregite, cu neputința de a pune în cuvinte ceea ce aș fi vrut să spun. A început cu tot ce nu am scris bine.
A continuat cu toate reminderele puse în calendarul de pe telefon, zi de zi, să scriu. Au fost zile în care nu am scris deloc, în care nu am reușit să mă adun din viața mea reală și să mă așez la laptop să scriu, zile în care doar am citit alarma asta ce-mi apărea pe telefon: "să scriu".
E un drum atât de lung între a vrea și a simți că trebuie să scrii și a scrie cu adevărat.
Un drum plin cu zile goale în care nu scrii nimic.
Apoi a fost cursul de scriere cu Marin Mălaicu-Hondrari și zilele când nu mai eram doar eu cu poveștile mele. Aveau o destinație, ghidajul unui scriitor blând și prietenos și un grup de colegi cititori-scriitori. O perioadă bună, când am simțit că ceea ce scriam era tot mai aproape de ce-mi doream să fie.
Am rămas apoi iar singură cu scrisul meu. Ne răfuiam des, ne certam, ne îmbătam reciproc prin cuvintele (re)cunoașterii.
A venit și toamna și cursul de scris al lui Mihai Buzea, pe care l-am început și l-am încheiat cu o determinare pe care nu am mai simțit-o până atunci. Nu știu ce a fost în aer acolo, eu care eram pregătită să dau tot, mediul creativ care s-a format, colegii care scriau atât de bine, cu care ne citeam și comentam textele, feedback-ul și încurajările lui de scriitor și energia lui inepuizabilă. Niciodată nu am scris atât de mult și bine, într-un timp atât de scurt. Și de care să fiu mulțumită. Cel puțin șapte texte, povestiri noi, câte una pe săptămână. Și m-am simțit dintr-o dată pregătită să arăt lumii ce scriu, am simțit că vreau ca toată lumea să citească ce scriu. Inclusiv mama și tata.
Așa că, finalul anului 2024 mă găsește deschizându-mi cu speranță, pentru prima oară în viața mea, un fișier pe care l-am numit manuscrisvarianta1.docx. În care mi-am pus deja câteva povestiri. Nici nu știu dacă se va transforma în ceva. Ce știu este că, după ce am avut-o pe fiica mea, nu am mai simțit așa o bucurie și o emoție ireală, ca într-un vis.
Inspirație este doar prima literă din a scrie. Restul rămâne să adaugi în cantități nedeterminate și inegale în funcție de moment și starea de spirit: idei, muncă, determinare, corectură, schimbare, ștergere, rescriere, nervi, lacrimi și în final bucurie.
Bucuria că o parte din tine este acolo pe hârtie.
Bucuria unui întreg rotund, născut din gânduri, creație, cuvinte și suflet.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)