Am început să scriu aceste rânduri căzut fiind într-o stare de melancolie pentru ce a fost și ce va urma, cu un zâmbet naiv pe chip și un mare gol în stomac.
Având un peisaj muntos pe fundal și lipsă de semnal la telefon, am început să-mi pun întrebări despre cine sunt / suntem, cum am ajuns până aici și ce e de făcut mai departe.
Până să ajung la o întrebare care m-a zdruncinat. De aici am simțit că trebuie să încep să notez.
... Blocați în trecut, ancorați în prezent sau transpuși în viitor?
Oare este timpul asociat cu stările noastre fiziologice?
De ce ne uităm în trecut și, involuntar, se ivește un zâmbet în colțul gurii? Amintirea unor momente speciale stârnește parcă fluturi în stomac, fiori pe spate, piele de găină și ochi umezi.
Totuși, în viitor lucrurile sunt parcă simetrice. Regăsim aceleași emoții și reacții și atunci când ne gândim la o posibilă realizare sau la un moment important ce urmează în viața noastră personală sau profesională.
Ce le declanșează? Cine? Ce rol are memoria? Dar imaginația și transpunerea în viitor?
Care dintre ele e mai importantă? Memoria vizuală, auditivă, senzorială sau afectivă? Imaginația? De câte feluri e? Are limite? Cine le impune?
Oare memoria se moștenește? Există "memoria colectivă"?
Cum ar arăta o "imaginație colectivă"?
Cât de aproape e trecutul și cât de departe e prezentul? Sau invers?
Am căutat întotdeauna și am fost curios de trecutul meu, al nostru. M-au atras poveștile, amintirile, memoriile, fotografiile. Le-am respectat, chiar dacă uneori nu le-am înțeles sau nu am agreat deciziile strămoșilor. Dar cine sunt eu să-i judec? Dacă ei nu greșeau, poate eu nu mai apăream și nu mai puteam să-mi pun astfel de întrebări.
Urmărind ramificațiile arborelui meu genealogic, încerc constant să descopăr (și redescopăr) oamenii, locurile și obiceiurile trecutului. Cred cu tărie că ei ne călăuzesc bună parte din pașii pe care îi parcurgem în prezent. Fie voluntar, fie din inerție, ajungem să ne raportăm (indiferent de valențele raportului) la ceea și cei ce ne-au precedat. La fapte, la decizii, la planuri, la rezultate. Și ne întrebăm (poate):
De ce a plecat soțul străbunicii la război și a lăsat-o singură cu toți copiii și mama bolnavă? Cine a ales destinul verișorului rămas fără mamă la naștere? Cum și de ce a îndurat bunica bătăile crâncene ale bunicului? De ce nu și-au continuat școala? Cine le impunea acel stil de viață? Ce statut aveau femeile în raport cu independența și societatea?
Atât de multe întrebări la care nu are cine să-ți răspundă, fie pentru că au plecat în altă lume, fie în altă parte a lumii. Și dacă răspund, parcă ezită, se fofilează, parcă ascund, maschează, voalează sau, cel mai dificil și apăsător răspuns: liniște ca de mormânt și un oftat care coboară privirea spre pământ. "Erau alte vremuri...", "Sistemul...", "Așa se purta pe atunci...", "Nu se spunea tot...", "Nu aveai voie...".
Pășind înapoi în prezent...
Mă gândesc oare cât de bine ne face să ne proiectăm viitorul? Să ne vedem realizați peste 10-15-30 de ani. Cu jobul mult dorit, cu viața socială și profesională la care visam din copilărie.
E doar imaginație? E nerealist? E pueril să visezi cu ochii deschiși? Oare chiar "timpul trece și ne schimbă"? Sau mai degrabă "timpul le rezolvă pe toate"? Ce așteptări ar trebui să ne facem? Cât de îndepărtate? Cât de detaliate?
"Ce-i al tău e pus deoparte", dar totuși "norocul ți-l faci cu mâna ta".
Ajută acest optimism la îndeplinirea aspirațiilor? Eu zic că da. E esențial. Cât de bine se simte (atât la nivel cognitiv, cât și, surprinzător, la nivel fiziologic) să știi că se apropie finalul unei etape din viața ta care te-a dezvoltat și maturizat. Fie că e un job sau absolvirea facultății, sau poate chiar deschiderea unei afaceri, acei fluturi în stomac și zâmbetul naiv care apare involuntar, detronează orice pesimism și negativitate.
Rămâne "carpe diem" doar o metaforă de mult apusă? Acel "go with the flow" sau românescul "urmează-ți instinctul" este atitudinea celor cărora le e frică de viitor? De expectanțele nerealiste? De supraestimarea puterilor proprii?
Aud destul de des, în diferite contexte "și pentru o secundă, timpul parcă a stat în loc". Parcă a fost un stop-cadru. Ca o pauză a unui videoclip sau un blocaj al semnalului care îngheață imaginea. Cum se manifestă acest fenomen la nivel fiziologic? Gol în stomac? Înmărmurire? Acel puls care parcă bate în timpanul urechii ca un bass? O clipire? O lacrimă?
O secundă îți poate schimba viața, atât în bine, cât și în mai puțin bine. Trebuie să o primim cu brațele deschise, zâmbetul larg și siguranța că va fi o experiență care ne va impacta.
La polul opus al acestui fenomen, există de multe ori momente în care ne dorim să fim în piesa Corinei Chiriac cântând: "Opriți timpul, clipa asta minunată / În suflet vreau s-o păstrez / Să iubesc și să visez."
Ne dorim să putem avea acel buton de "pauză" și să rămânem (de ce nu?) în acea situație pentru eternitate. Acela poate fi momentul împlinirii, al regăsirii, al păcii interioare, al "așezării apelor". Momentul în care ne dorim să oprim timpul, pentru că totul este (sau, cel puțin pare) perfect, ideal. Bineînțeles că există și perspectiva mai obscură (pe care trebuie să o menționăm, pentru că face parte din experiență) în care această dorință apare în momentele de anticipare a unui eveniment negativ sau a unei posibile pierderi. Și ne întrebăm (sau nu?):
Oare timpul se dilată? Încap mai multe minute într-o oră? Cum se poate ca ceva ce a durat ani să se transpună în secunde? Pot să dau timpul înapoi? Dacă da, cum? E bine să dau timpul înapoi? Ce e mai bine acum? Binele meu sau al tău? Binele nostru se află la mijloc? Sau măcar există?
Trăim într-o perioadă a timpului pierdut, a celui de mult apus și a unuia absent. Cât de bine ar fi ca uneori să ne desprindem (mi-aș permite să zic "disociem") de goana cotidiană către... nici nu știm de fapt către ce, și să ne uităm retrospectiv la acțiunile noastre, alegerile, gândurile și impactul lor asupra propriei persoane și a celor din jur.
Întotdeauna am încercat să văd procesul de a lua o decizie sau de a analiza o situație ca o rolă de film (viața noastră, parcursul ei) din care să ne detașăm și să privim la ea ca un întreg. Să-i vedem toate elementele, detaliile și să le putem delibera cât se poate de obiectiv. Știu că pare desprins din cărțile de mental coach, dar încercați doar o dată și veți observa imediat diferențe.
Ar mai fi multe întrebări de pus. Dar...
De ce să le punem? Cine să le pună? Cum să le formuleze? Cui să le adreseze? Când și de la cine vor primi un răspuns?
Și până la urmă...
De ce să ne intereseze trecutul? Cu ce ne afectează prezentul? Cât de sigur e viitorul?
Este timpul un subiect "taboo"? sau cumva
N-avem timp să vorbim despre timp?...
______________
Gând-după:
În speranța că măcar una dintre multele mele interogații interioare v-a ajuns la suflet, vă îndemn să faceți un astfel de exercițiu. E pură terapie. Vindecare.
Totul pleacă de la o întrebare. Nu toate întrebările au răspuns. Nici nu trebuie. Uneori misterul și necunoscutul sunt cele mai concluzive răspunsuri.
Dacă aveți gânduri sau întrebări de împărtășit, idei de schimbat sau feedback de oferit, vă aștept cu drag pe mail la [email protected].
Fiecare zi să vă fie amintire de trecut, trăire de prezent și imaginație de viitor.
Pace și inspirație.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)