Nu vă pot spune ce s-a întâmplat în noaptea aceea, e ceva strict personal; doar rudele și prietenii apropiați știu despre ce este vorba. Spun, totuși, că a fost ceva atât de îngrozitor, încât nici dușmanilor mei, dacă există, și fiți siguri că există, nu le-aș dori să li se întâmple!
Să încep gospodărește, în ordine cronologică: luna ianuarie nu s-a remarcat prin nimic special. Doar vreo 15 centimetri de zăpadă căzută în noaptea de 20. S-a topit repede în zilele următoare.
Pot să mă laud cu cei 169 kilometri alergați în Parcul Tineretului, cu o medie zilnică de 6.000 de metri liniari (da, da, liniari, că doar n-or fi fost patrați!). Cei 169 kilometri par mulți, dar aplicația de pe telefon mă informează, că am "ars" în întreaga lună un număr de calorii echivalent cu 17 copănele de pui! Vai de capul meu, o nimica toată!
Pe plan literar (dacă pot să zic așa), am reluat colaborarea cu LiterNet.ro, prin rubrica săptămânală Balans, întreruptă în mai 2022. Am început cu povestirea romantică Marile speranțe și am continuat cu Învățătorul lui Eminescu și Farsa de o sută de mii de forinți. Nu știu ce părere aveți voi, da' mie îmi plac mult, când le recitesc.
Februarie i-a călcat pe urme lunii anterioare. Doar că am avut bucuria de a viziona expoziția itinerantă Salvador Dali.
Profitând de timpul frumos, spre sfârșitul lunii m-am mutat la Nucondo pentru a începe grădinăritul de primăvară. Nici scrierea textului săptămânal pe Balans nu am neglijat-o. Mi-au ieșit câteva povestiri de care sunt mândru: Emil, Dorințe greu de satisfăcut, Supradyn și actifos și O fotografie uitată în fundul unui sertar.
În martie mi-am rebilitat solarul distrus în totalitate de intemperiile iernii anterioare. A ieșit destul de mișto, deși am folosit o tehnologie cu totul și cu totul inedită: structura de rezistență am construit-o din stâlpi de lemn și cablu TV coaxial reciclat.
Foarte primitor, Balansul mi-a găzduit povestirile Autobiografie neactualizată, Sala de așteptare, Rochița galbenă și Suprarealism precoce. Eu spun că și astea merită să fie citite, da' nu vă oblig!
Luna aprilie am consacrat-o florilor, legumelor și pomilor. Primăvara a explodat, pur și simplu, în grădina și livada de la Nucondo. Muncă, muncă și iar muncă! În schimb, pe Balans am fost mult mai leneș. Am publicat doar două povestiri: Ultima zi a copilăriei și După miezul nopții.
În mai, cel mai important eveniment a fost întâlnirea cu foștii colegi de facultate, în cel mai frumos oraș de pe pământ, Iașul studenției mele. Cina de revedere, pe o terasă de pe Lăpușneanu, cursul festiv din superba aulă a Politehnicii ieșene, dejunul aniversar, la etajul ultim al hotelului Unirea și vizita (cu degustarea de rigoare) la cramele Cotnariului au fost momente unice care mi-au bucurat sufletul.
Nimic deosebit de raportat în iunie. Arbuști înfloriți, cireși încărcați de rod, sparanghel din belșug, vizita unei perechi de căprioare, un curcubeu spectaculos, răsărituri și apusuri multicolore în Raiul nucondian. Asta a fost tot! A, și să nu uit campionatul european de fotbal!
Iulie 2024: secetă cât cuprinde, lac secat, apă oprită la rețea, ploaie ioc. Singura speranță: apa din fântână, adusă în casă, cu mare economie, de hidrofor.
Dacă a fost august, au fost Olimpiada de la Paris, seceta prelungită, ambreiajul Hondei paradit, reîntregirea familiei la Nucondo, culesul lavandei și ascensiunea pe Iezer, nefinalizată din cauza unei ploi înghețate ce ne-a întors din drum.
Luna septembrie = luna culesului prunelor, perelor, merelor, cartofilor și celorlalte legume. Și, desigur, luna conservelor. Anul ăsta am făcut doar suc de roșii și am copt, pe grătarul din curte, zeci de kile de vinete și ardei. Zacuscă n-am mai făcut, din lipsă de ciuperci. No problem, încă mai avem borcane din alți ani!
Știam eu de ce trebuia să mă grăbesc cu lucrările agricole de toamnă! Începutul lui octombrie i l-am dedicat Oanei. De multă vreme, fiică-mea se chinuia să mă convingă să o vizitez, în Germania. Au fost câteva bilete de avion pierdute și alte zboruri reprogramate, căci de fiecare dată intervenea câte ceva care må împiedica să plec. De data aceasta, n-am avut scăpare. Oana și Radu locuiesc în apropierea Stuttgart-ului, la Dettenhausen, o așezare rurală cu aproximativ 5.000 de locuitori. Deși este un sat, nimic nu îl deosebește, prin confort și eleganță, de un mare oraș. A, ar fi, totuși, ceva: lipsa poluării, aglomerației și stresului, specifice așezărilor urbane. M-au impresionat curățenia desăvârșită a locului, casele și străzile îngrijite, oamenii amabili și relaxați.
Cât timp Oana și Radu erau la muncă, o scoteam la plimbare pe Miss Elly, o cățelușă Jack Russel Terrier, frumoasă, simpatică și inteligentă. Știam ce "amintiri" neplăcute lasă pe trotuarele Bucureștiului cățeii scoși la plimbare. Ei bine, nimic asemănător în acea comunitate rurală, deși am întâlnit nenumărați câini plimbați de stăpânii lor. Și asta pentru că fiecare coș de gunoi avea un dozator de pungi destinate colectării dejecțiilor. Chiar și pe izlazul comunal, loc predilect pentru plimbările canine!
Dettenhausen este înconjurat de multe păduri. M-am plimbat cu Oana prin câteva dintre ele, în căutarea ciupercilor. De fiecare dată am mers călare pe biciclete electrice și am realizat cât de grozave sunt "jucăriile" astea. Până să folosesc una, am fost convins că o bicicletă electrică este un fel de motoretă acționată electric: apeși pe un buton, pornește și nu trebuie să mai faci nimic. În realitate, este o bicicletă obișnuită, la care acționarea electrică intră în funcțiune doar dacă pedalezi. Cu alte cuvinte, te obligă să faci mișcare și motorul electric te ajută atunci când pantele sunt prea mari și nu pot fi negociate doar prin forța mușchilor.
În cele două weekenduri petrecute acolo, ne-am deplasat peste graniță, în Elveția, unde Radu și Oana au închiriat o mică parcelă într-un camping de iarnă, la baza unei pârtii de schi. O treabă minunată, doar că rulotele din camping aveau voie să fie amplasate acolo în intervalul 1 octombrie- 1 mai. În restul anului, locul devenea izlaz comunal iar rulotele trebuiau să fie duse, în curțile localnicilor. Instalarea rulotelor a fost o operație destul de plăcută, mai ales că am fost ajutați de două perechi de prieteni foarte săritori.
Acolo, în domeniul schiabil, cei peste o sută de "rulotiști" formează o comunitate simpatică, o adevărată "frăție" cu oameni gata să se ajute reciproc cu o unealtă, o butelie de gaz sau un loc de parcare, când este cazul.
Noiembrie: nimic deosebit de raportat. Revenire la Nucondo, lucrări de toamnă-iarnă și câteva cazane de pălincă fierte.
Decembrie: furtună mediatică după alegerile prezidențiale anulate, pregătiri de Crăciun și trecere în noul an sărbătorită pe un alt meridian. Am regăsit Flumserbergul îmbrăcat într-o mantie imaculată. A trebuit să dăm din greu la lopeți ca să dezgropăm rulotele din nămeți. Domeniul schiabil arăta feeric: 65 de kilometri de pârtii pregătite impecabil pentru miile de iubitori ai schiului, snowboardingului sau săniușului.
De la început, trebuie să vă spun că NU știu să schiez. Am primit multe îndemnuri de a mă așeza pe schiuri, dar am refuzat. Imprudent cum mă știu, aș fi fost în stare ca, după doar câteva lecții, să mă arunc în gol de la 2.000 de metri și să repet accidentul de săniuș din 2011, când mi-am făcut praf coloana vertebrală. M-am mulțumit să-mi pun parazăpezile și colțarii și să fac zilnic lungi ascensiuni pe traseele montane marcate, care intersectau, din loc în loc, pârtiile. În total, au fost peste 80 de kilometri parcurși în cele zece zile la Flumserberg.
De obicei, eram însoțit de Oana, care urca echipată cu schiuri de tură. Nu știți ce-s alea? Vă spun eu: sunt niște schiuri speciale, pe ale căror canturi se aplică niște benzi, numite "piei de focă", ce au rolul de a împiedica alunecarea la vale, în timpul urcușurilor. Odată ajunși în punctul final propus, Oana, își scotea "focile" de pe schiuri și cobora vijelios pârtia. Însoțit de montaniarda Miss Elly, eu reveneam, cu oarece întârziere, la rulotă, unde îi regăseam pe Oana și Radu, așteptând-ne, pe terasă, cu masa pusă.
Una peste alta, am avut parte de zece zile frumoase care au reabilitat un sfârșit de an care nu începuse, din păcate, prea grozav.
La final, un scurt raport statistic al activității pe Ficțiuni Reale: am postat 184 de microtexte, dintre care 70 au fost promovate pe LiterNet.ro, adăugând-se celor 13 povestiri din Balans, despre care v-am vorbit. Sunt multe? Puține? Bune? Rele? Voi apreciați cum au fost. Eu sunt mulțumit.
Așa și-așa!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)