Supradyn și actiphos

Și eu am avut câteva cumpene în viață, prietene. Una s-a întâmplat, pe neașteptate, în ultimele luni de liceu ale Irinei. Tocmai mă întorsesem de la birou. Când am intrat, am găsit-o doar pe cea mică în sufragerie. Se juca pe covor. Ceva nu era în regulă. De obicei, când intram, mă întâmpinau amândouă...
- Unde-i Irina?
- În camera ei. Plânge, tati...

Am ciocănit în ușă. Nu mi-a răspuns, dar am deschis, totuși. Fiică-mea stătea pe un taburet, la fereastră, cu fruntea lipită de geam. Tremura. Exact ca un cățel dintr-ăia micii. Chihuahua, parcă le zice, prietene!
- Ce faci?

Mi-a răspuns fără să întoarcă privirea:
- Te așteptam. Credeam că nu mai vii!
- Cum să nu mai vin, puiule? Ce-ai pățit?

Schiță pe obrazul umed un zâmbet chinuit. O grimasă, de fapt...
- Tati, sunt la pământ! Am uitat tot, tot, tot!

Își împreună, într-un mic cerc, degetul mare și arătătorul:
- Sunt zero, tati, înțelegi? Tabula rasa, asta sunt!
- Liniștește-te! Cum, adică "tabula rasa"?
- Adică, mi s-a șters tot ce aveam în memorie. Tot ce-am învățat... Gata, pot să-mi iau adio de la facultate!

Am dat s-o îmbrățișez și am realizat că nu avea putere să se ridice în picioare.

Cât de aiurit, neatent și insensibil fusesem! Abia acum, după atâția ani, am aflat că nu dormise multe nopți la rând și că în tot acel timp abia se atinsese de mâncarea pe care i-o lăsam, zilnic, în frigider.

Era cazul să iau o hotărâre.
- Gata, mergem la doctor. Poți să te îmbraci singură, sau vrei să te-ajut?
- Nu-i nevoie, o rog pe Simona să mă ajute.

Am dus-o, aproape în brațe, până la mașină și din mașină în policlinică.

Încă mi-o amintesc pe doctoriță. O doamnă frumoasă, elegantă, cu părul roșu... Tocmai se pregătea de plecare. Ne-a primit, totuși. Cred că și-a dat seama că avea de-a face cu o urgență și că adolescenta prăbușită pe scaunul din sala de așteptare merita câteva minute din timpul ei liber.

Și-a întors asistenta din drum și a trimis-o după fișa medicală.

Nu i-au trebuit multe vorbe ca să priceapă despre ce era vorba.
- Of, of, of! E al treilea caz de surmenaj la copii, pe ziua de azi! Măi, oameni buni, ce le faceți copiilor voștri, de-i aduceți în halul ăsta? Unde-i mama? Vreau să vorbesc cu ea.
- Îmi pare rău, doamna doctor. Soția e plecată într-o delegație în străinătate. Cele două fete au rămas în grija mea.
- Atunci, vă rog să mă lăsați câteva minute cu domnișoara. Vă chem când terminăm discuția.

Nu au stat mult de vorbă. Slavă Domnului, când a ieșit, Irina părea mult mai relaxată. I-am preluat locul din fața doctoriței.

De data asta, mi-a zâmbit.
- Ce meserie aveți?
- Inginer.
- Aha, în cazul ăsta, trebuie să vă vorbesc pe înțelesul dumneavoastră. Domnule inginer, să știți că domnișoara tocmai v-a salvat din ghearele mele. Mă pregătisem să vă muștruluiesc rău de tot pentru presiunea pe care bănuiam că o puneți pe ea, dar am aflat că, dimpotrivă, sunteți unul dintre puținii tați care îi opresc pe copii de la prea multă toceală. Așa este?
- Așa-i, doamna doctor! De multe ori, când văd lumină pe sub ușa ei, o oblig să întrerupă totul și să se culce.
- Și totuși, iată că surmenajul s-a produs! Din câte mi-am dat seama, presiune a existat, dar mai mult din partea ei însăși. Ca multe fete aflate în aceeași situație, domnișoara are un puternic simț al datoriei. Se pare că în unele situații, acesta nu e chiar cel mai bun lucru... Aflați că v-a trecut glonțul pe lângă ureche. Doar câteva zile dacă ați fi întârziat, v-aș fi scris un bilet de internare. Din fericire, încă nu-i ceva foarte grav. Nici măcar un început de depresie nu-i. E doar un afurisit de surmenaj puternic, însoțit de multă, foarte multă oboseală fizică. Vă scriu o rețetă. Sunt acolo două medicamente abia aduse din vest. Aveți grijă să le ia! Exact cum am scris. Își vor face treaba, dar e nevoie și de ajutorul dumneavoastră. Uitați cum procedăm: în primul rând îi întrerupem orice activitate intelectuală. Gata cu toceala, gata cu școala! Repaus total! I-am scris o scutire de două săptămâni, pentru școală. În al doilea rând, alimentație ca la carte. Aveți aici recomandările noastre pentru asemenea situații. Și în al treilea rând, trebuie să-i deturnăm atenția de la gândurile triste.

Zâmbi, cu subînțeles:
- Puneți-vă inventivitatea de inginer în funcțiune. Orice distracție e binevenită: comedii, circ, muzică, excursii, plimbări în natură...

Se ridică și îmi întinse mâna:
- Gata, multă sănătate și succes, ne vedem peste două săptămâni, la control!

În mașină, fiică-mea mi-a reprodus discuția cu doctorița. Fără să o întreb...
- Tati, m-a întrebat dacă nu cumva voi mă forțați să tocesc nonstop pentru facultate.
- Știu, puiule. Mi-a spus și ce i-ai răspuns tu. Îți mulțumesc!
- Dar ți-a spus ce m-a mai întrebat?
- Nu!
- M-a întrebat despre... știi tu!... despre băieți...
- Despre băieți? Aoleu!
- Stai liniștit, cu băieții totul e sub control! Doar cu biologia, fizica și chimia am eu probleme...

Au urmat câteva zile grele. Cum am ajuns acasă, i-am adunat toate manualele și caietele și i le-am încuiat în debara. Irina a făcut ochii mari:
- Și bacul? Și facultatea?
- Ce-i cu ele? Îți interzic să te mai gândești la examenele alea! Pur și simplu, nu vreau să le mai dai. Și nici să le iei! Prefer să am un copil sănătos și vesel, decât unul bolnav, trist, dar cu diplome!

Mai rămânea gătitul. La ăsta, Simona, îmi era de mare ajutor. Bucătăream împreună, ca niște profesioniști. N-am să uit niciodată cum o hrănea cu lingurița pe soră-sa mai mare și cum îi amintea orele de luat medicamentele.

Eram bucuros că Irina dormea mult. Își refăcea, încet-încet, rezerva de somn, risipită în atât de multele nopți nedormite.

Doar cu găsirea celei mai potrivite distracții pentru Irina a fost mai greu... Mi-am amintit că, în ziua în care a împlinit 18 ani, ne depusesem actele pentru pașapoarte. Tocmai le ridicasem. Primele pașapoarte adevărate, căpătate la doar câteva luni după "marea schimbare"...

"Așadar, ce-ar fi să fie Turcia?" m-am întrebat. "Dar cu ce bani, că n-am niciun dolar de cheltuială?" Am apelat la colegul nostru, Sile. Ți-l amintești pe Sile de la aprovizionare? Acum e mare patron de cluburi și restaurante, dar afacerea și-a început-o, de fapt, cu bișnița de rulmenți în Turcia. "Umple-ți portbagajul cu rulmenți de Alexandria și te-nvăț eu ce să faci cu ei!" mi-a zis.

Mi s-a părut prea complicată treaba asta și am ales o variantă mai soft. Primul drum l-am făcut la service, ca să-mi "încalț" Dacia cu gume noi-nouțe. Al doilea drum l-am făcut la "Confecția" de pe Doamnei. Am cumpărat vreo zece cămăși de-alea de bumbac 100%, în carouri, făcute la Botoșani. Sile îmi spusese că astea se caută cel mai mult în Turcia, dar m-a sfătuit să le scot din ambalaje, să le mototolesc și să le împrăștii prin mașină. Știa el ce știa despre vameșii turci...
Mi-am luat câteva zile de concediu și am dus-o pe Simona la mătușă-mea, în Militari. În prima duminică, am luat drumul Turciei. Urma să fie prima noastră ieșire din țară, cu mașina...

Când i-am verificat băgăjelul, am dat peste un caiet de conspecte la biologie.
- Ce-i ăsta?
- Un caiet cu notițe, tati. Vreau să mă mai uit prin el, pe drum. Tot stau degeaba...
- Copile, chiar n-ai înțeles despre ce a fost vorba în propoziție? Ți-am interzis să mai înveți. Ai crezut că glumesc? Caietul ăsta rămâne acasă! N-are ce căuta în mașină!

A acceptat, suspinând.

Drumul a fost foarte plăcut. Când Irina nu moțăia pe canapeaua din spate, cântam, rememoram întâmplări vesele din trecutul nostru sau povesteam chestii haioase. Eu de la muncă și ea de la școală... Nimic despre bac sau admitere. Astea erau subiecte tabu!

Nu ne grăbeam. În Bulgaria am oprit ori de câte ori locurile ni se păreau interesante. Seara, am tras într-o parcare și am dormit câteva ore, în mașină.

Vama am trecut-o, fără probleme, după miezul nopții. Atâta doar că m-am făcut că nu înțeleg întrebarea cam obraznică a vameșului mustăcios: "How much is the young blonde lady?" Aveam eu griji mult mai importante decât bănuielile lui libidinoase...

În orașul cel mai apropiat de graniță am ajuns destul de devreme. Era prima ieșire în străinătate a Irinei. Crescută în cenușiul Bucureștiului, se bucura ca un copil mic de explozia de culori a străzilor, vitrinelor și teraselor din micul oraș turcesc. Și de primăvara care era, acolo, la ea acasă, se bucura

Prima mea grijă a fost să-l întâlnesc pe Sheref, turcul pe care îl cunoscusem, nu de mult, la București. L-am sunat de la un telefon public. A venit imediat și m-a condus la o vulcanizare. Acolo, băieții mi-au "descălțat" anvelopele și mi-au pus altele vechi, în loc. Nu mă întreba câți dolari am luat pentru treaba asta! Nu-mi amintesc, dar știu că au fost destui. Între timp, ne-am "expus" pe capota Daciei toată "marfa" adusă. În câteva zeci de minute, am vândut absolut tot. Până și lucrurile noastre personale le-au vrut turcii! Gecile, umbrelele și geanta de voiaj...

Am păstrat ceva bani pentru benzină. Pe toți ceilalți i-am dat Irinei. Și-a cumpărat tot ce și-a dorit: blugi, fustițe, bluze cu dungi roz, fosforescente, adidași cu dungi asemenea, mici bijuterii. Am cutreierat toate prăvăliile din centru și când se simțea obosită ne opream la câte o cafenea sau terasă.

Doar două lucruri nu mi-au plăcut, atunci, în Turcia: insistența cu care eram invitați în prăvălii și întrebarea cu care eram agresați mereu: "How much is the young lady?" Mult mai târziu aveam să aflăm că nimerisem, fără să vrem, în plin sezon de trafic românesc de "carne vie".

Am plecat spre București, seara, târziu. Irina era atât de obosită, încât a adormit, instantaneu, pe bancheta din spate. La un moment dat, prin Bulgaria, am simțit că mă ia și pe mine somnul. Copacii întunecați de pe acostament păreau că-și unesc coroanele deasupra șoselei, transformând-o într-un tunel fără de sfârșit, străpuns de lumina farurilor. Am simțit pericolul și am oprit pe dreapta pentru un somn revigorant de aproape două ore.

Am ajuns acasă, cam în același timp cu Nora. De-acum aveam cu cine împărți greul îngrijirii "pacientei" noastre...

Irina își revenea, văzând cu ochii. Obrajii ei și-au recăpătat culoarea, zâmbetul i s-a întors și privirea aceea către neant i-a dispărut. O vizitau zilnic colegi de liceu. Din râsetele care se auzeau de dincolo de ușă, am înțeles că suntem pe drumul cel bun...

Din când în când, mai aducea vorba despre examene, dar fără disperare ci mai curând cu multă speranță.

La data stabilită, ne-am prezentat la control. Doamna doctor a fost foarte mulțumită.
- E bine, chiar foarte bine domnișoară, dar trebuie să mai continuați tratamentul!
- Și examenele?
- Ah, da, examenele! Uitasem. Puteți relua pregătirea, dar treptat. Câte puțin, în fiecare zi. La ce facultate vreți să intrați?
- La stomatologie.
- Ooo, e greu, dar după câte văd, cred că aveți șanse.

Și chiar a avut. Bacul l-a luat fără probleme. În vremea aceea, era aproape o formalitate. Pentru facultate, i-am găsit un meditator bun la biologie. I-a descoperit potențialul, i-a întărit stima de sine și a făcut-o să recupereze, doar în câteva săptămâni, rămânerea în urmă.

Zilele de examen au găsit-o în formă maximă. Când s-au afișat rezultatele, am descoperit-o pe lista admișilor, la poziția a doua. Îți închipui, a doua din peste o mie două sute de candidați, prietene!

Crezi că s-a bucurat pe deplin? Nici vorbă! Un motiv de nemulțumire tot a avut:
- Uf, dacă n-aș fi sărit, ca fraiera, un subiect la chimie, acum aș fi fost prima pe listă!

A consolat-o Simona:
- Ba, să știi că-i mult mai bine așa! Asta arată cât de consecventă ești tu, sor'mea. "Consecventă", nu așa se zice, tati? A doua, la liceu și tot a doua, la facultate! Marfă!

După câteva zile, ne-am prezentat la control.
- Doamnă doctor, vă mulțumim pentru marele bine pe care ni l-ați făcut!
- Cu mult drag, dar mulțumiți-le și nemților de la Bayer, pentru Supradyn. Și, mai ales, mulțumiți-vă dumneavoastră înșivă pentru excursia în Turcia. Să știți că intenționez să o introduc în schema de tratament a depresiei și anxietății!