Dorințe greu de satisfăcut

Acuma-i simplu, dragii moșului. Își dorește copilu' un smartfon d'ăla bengos? Pac, scoți cardu' și-l plătești. Vrea el să-și facă banchetu' de absolvire a grădiniței la mare? Pac, pui mâna pe telefon și comanzi un autocar București - Mamaia și retur. Că doar trăim în epoca dorințelor satisfăcute...

Pe vremea mea, era mult mai greu. În clasa întâia, am avut doar două dorințe. Mari și late. Una de iarnă și alta de vară. S-o spun pe aia de iarnă. Din tot sufletul meu de copil, îmi doream o pereche de opincuțe din piele de porc. De câte ori îi mărturiseam dorința asta, mama răbufnea:
- Iar începi? Nici să nu te gândești! Vrei să ne faci de rușine? Unde s-a mai pomenit copil de învățător, încălțat cu opinci, ca ultimul sărăntoc?

Făcusem un adevărat complex. Eram oaia neagră a clasei, singurul băiat încălțat cu ghete.

Ghetele alea m-au enervat chiar de la început. În primul rând erau grele și butucănoase. Muream de invidie când îi vedeam pe ceilalți băieți cum țopăiau cu încălțările lor delicate, în timp ce eu abia mă târam, ca un ocnaș cu lanțuri la picioare.

În al doilea rând, aveau obiceiul să se ascundă în cele mai neașteptate locuri: în pod, în beci, în cotețul găinilor, în magazia de lemne. De multe ori, una într-un loc și perechea ei în altul. Meteahna asta ciudată au avut-o chiar din ziua în care tata mi le-a cumpărat de la magazinul de încălțăminte pentru copii.

Mai aveam câteva ore până la rată, așa că ne-am hotărât să intrăm la un matineu.
"Stan și Bran, studenți la Oxford", ăsta era filmul de la "Cinema Rapsodia". Așa de tare am râs amândoi, la filmul ăla, că săracu' tata și-a uitat servieta sub scaunul de la balcon.

Și-a dat seama abia când am ajuns la autogară. Ne-am întors, alergând. Casierița ne-a strigat de după geam:
- Grăbiți-vă, a început filmul!

Tata se opri, gâfâind, în fața ghișeului:
- Doamnă, nu vrem bilete. Noi am venit după ghete.
- Ghete? Ce ghete?
- Alea din servieta din spatele dumneavoastră.
- Aaa, servieta. Zi așa!

O coborî de pe dulap și o așeză pe măsuță. Tata își strecură mâna prin deschizătura ghișeului, încercând s-o apuce. Casiera îl opri:
- Ne, ne, ne! Zi, mai întâi, ce ai acolo!
- Ghetele băiatului. Noi nouțe...
- Atât?
-... și două kile de carne de porc.
- E-n regulă! Ia-o, da' altădată să nu-ți mai lași carnea sub scaun, că dacă n-o găsește careva, ne împute sala!

Ne-am întors, tot în fugă, la autogară. Autobuzul plecase de mult. Așteptându-l pe următorul, am avut timp să-mi schimb ghetele vechi cu cele noi.

Nu de alta, dar nu voiam să le pierd încă o dată...

După prima zăpadă, am ieșit la săniuș. Abia urcam derdelușul. Ghetele mă tot trăgeau la vale. "Ce-ar fi să fac schimb de încălțări cu Titel?", m-am gândit.

Bineînțeles că a fost de acord. Eu i-am dat ghetele și șosetele de lână, el opincuțele și obielele lui.

N-are rost să vă povestesc ce fericit m-am simțit în încălțările alea, că n-o să înțelegeți!

Când am ajuns acasă mama a observat, din prima.
- Ce-i cu plăcintele alea în picioarele tale?
- Păi, am făcut schimb cu Titel. Și nu-s plăcinte, mamă, îs opincuțe.
- Aoleu, fugi repede și ia-ți ghetele înapoi, că se supără taică-tău.

Am tras de timp cât am putut. Aveam eu o presimțire.

Bine-am făcut că nu m-am grăbit. Când s-a întors de la școală, tata s-a uitat la picioarele mele, apoi la mama, apoi din nou la mine, a zâmbit și i-a spus mamei:
- Știi ceva? Dacă lui îi plac opincile, atunci opinci să fie! Dorele, nu le schimba! Să aduci ghetele acasă doar când s-o sătura băiatul ăla de ele!

Titel mi le-a înapoiat hăt, după Paște. Venise, deja, vremea tenișilor. Abia în toamnă am încercat să-mi încalț ghetele. Crescusem al naibii de mult și nu mai încăpeam în ele.

Bine c-am scăpat! Chiar fără încălțări de iarnă n-am rămas. Între timp, tata îl tocmise pe moș Cristache să-mi croiască o pereche de opincuțe de lux din pielea porcului tăiat înainte de Crăciun.

Să vă zic și cealaltă dorință a mea, cea de vară. Tare mi-ar fi plăcut să stau, măcar câteva zile, la stâna lui nenea Zaharia! Și în privința asta, mama se făcea foc și pară:
- Ha, e ultimul lucru care-mi lipsea! Să-mi aduci de-acolo păduchi, pureci, râie și alte alea. Ia-ți gândul, băiete, de la ciobănie!

Tot de la tata mi-a venit salvarea:
- Vezi că am vorbit cu nen'tu Zaharia. Te primește să stai la stână. O săptămână, nu mai mult!

Am chiuit de bucurie. Când a coborât în sat, după provizii, nenea Zaharia și-a respectat promisiunea și m-a aburcat în căruță, peste sacii cu mălai, pâine și sare.

De-acu' eram aproape cioban. Ziua mă jucam cu mieii, alergam berbecii și călăream măgărușii. Dacă mi-era foame, mă ospătam cu caș, urdă și jântiță. Seara, tolănit pe-o blană, lângă foc, număram stelele și ascultam poveștile ciobanilor.

Când mă plictiseam de joacă, îi ceream de muncă lui nenea Zaharia. În prima zi, m-a pus să am grijă de urdă. Învârteam mereu cu linguroiul în ceaun, ca să nu se afume prea tare. În ziua a doua, m-a trimis la izvor, după apă. Nu era chiar greu, că găletușele pline le aduceam mai mult la vale.

În a treia zi m-a trimis cu sterpele la păscut. Nici nu vă închipuiți cât de afurisit de nebune pot fi oile alea! Am făcut ce-am făcut și le-am scăpat într-o holdă de lucernă. Până să chem un cioban să m-ajute, au păscut de s-au umflat. Arătau ca niște mingi de fotbal uriașe.

Nenea Zaharia a înhămat caii la căruță și-a coborât să-l aducă pe doctor.

Le-au salvat aproape pe toate. În afară de trei dintre ele...

N-am mai prins a patra zi la stână. Când l-a dus pe doctor în sat, m-a pus și pe mine în căruță. Am ajuns acasă înainte de miezul nopții.
- Cam devreme mi l-ai adus, s-a mirat tata. N-a fost cuminte, așa-i?
- Ba, a fost, dom' director, da' mi-a cam făcut pagubă...

I-a povestit toată tărășenia și a încercat să-l convingă să împartă paguba. Tata nu s-a lăsat convins.
- Zahario, să fie clar, eu ți l-am dat să stea la stână, nu să muncească. Ați semnat, cumva, vreun contract de muncă?
- Dom' director, matale îți arde de glumă, da' eu cum mă descurc cu stăpânii oilor?
- Las'că te descurci tu și fără ajutorul meu. Nu mai cerși bani, că te reclam la Parchet. Pentru exploatarea muncii minorilor...

A fost cea mai scurtă slujbă pe care am avut-o vreodată. Nici nu mi-au trecut-o ăștia în cartea de muncă!