Emil

02/10/1966

Mâine, luni, 3 octombrie, începe anul trei. Băieții mai mari (eu îi numesc "moșnegi") ne-au avertizat că ăsta e cel mai dificil dintre toți cinci. Cică, pe lângă el, ultimii doi ar fi mizilic și, odată intrați în anul patru, putem să ne socotim, pe trei sferturi, ingineri. Așa să fie, Doamne ajută! Sper să trec ușor peste cursurile, seminariile, proiectele, laboratoarele și examenele care încă le dau fiori "moșnegilor". Chiar și acum, după ce le-au lăsat mult în urmă!

La cămin, am ajuns printre ultimii. Pe tabelul de pe ușa administrației mi-am descoperit numele la camera 204. Față de anul trecut, am mai coborât un etaj. Mă despart doar două paliere (din cinci) de parterul rezervat "moșnegilor".

Cu o singură excepție, colocatarii sunt cei vechi: Dan, Vică, Paul și Loți. Am năvălit în cameră, cu "cazarmamentul" în brațe. Doar patul de la ușă, cel mai puțin dorit, era neocupat. Băieții, în pijamale, se pregăteau de culcare. I-am îmbrățișat, pe rând. În ultimul pat, sub fereastră, zăcea un lungan nebărbierit și pletos. Părea concentrat pe lectura unei cărți în engleză. M-a mirat că era îmbrăcat în haine de oraș, cu o manta de ploaie galbenă pe deasupra. Picioarele, încălțate cu bocanci grei, militărești, îi atârnau la capătul patului. M-am apropiat.
- Salut, colega, eu sunt Grigore!

Și-a ridicat alene ochii de pe carte, mi-a neglijat mâna întinsă și a mormăit ceva neinteligibil. Băieții mi-au făcut semne să nu-l bag în seamă. I-am ascultat. Sper că nu vom avea, Doamne ferește, probleme cu morocănosul ăsta ciudat. Vom vedea! Ne-om descurca noi, în vreun fel!

*

04/10/1966

"Moșnegii" au avut dreptate: anul trei e, cu adevărat, "spaima facultății". Atât de dificile sunt unele materii, încât, din pricina lor, am moștenit o grămadă de repetenți. Nu i-am numărat, dar cred că, dacă i-am pune laolaltă, ar forma două grupe întregi. Din lot, face parte și Emil, "morocănosul" din patul de la geam. Am aflat amănunte de la "moșnegi". Cică a intrat la facultate cu media 10 și a terminat primii doi ani tot cu 10. Pe linie... Super tare omul, pentru o facultate atât de grea!

Se pare că-i o mare figură. Băieții povestesc că obișnuiește să scrie poreclele profesorilor în carnetul de student: "Moș Clim", "Baba Clei", "Moș Bulone", "Moș Căcat", "Șurubel". La Mașini Electrice, a luat nota maximă. O raritate. Se spune că profesorul Filipiuc e un adevărat zbir hitlerist. Nu numai că lasă repetenți, pe capete, dar se pare că o face cu mare plăcere. La examen, a înșfăcat carnetul lui Emil și a început să-l răsfoiască. Cică e un obicei de-al lui. Probabil că vrea să se compare cu ceilalți profesori. La severitate, că la altele... Dintr-odată, a izbucnit în râs, ceea ce nu i se întâmplă prea des:
- Domnule student, văd că ai scris aici poreclele iluștrilor mei colegi. Poți să-mi spui de ce?

Emil nu și-a ridicat privirea din pământ.
- Ca să mi-i aduc aminte mai ușor, domnule.
- Interesant! Ia zi, la mine ce-o să scrii?
- Filipiuc, desigur!
- Haha, păi, nu-mi scrii porecla?
- Nu-i nevoie, domnule! Scriu Filipiuc și-atât! E suficient!

*

05/10/1966

Repetenția lui Emil e un mare mister, pentru noi toți. Pe mine, mă interesează, mai ales, motivele care au provocat-o. "Moșnegii" povestesc că totul a început la examenul din iarnă, la fizică. Foarte ciudat, pentru că despre Luca Emil, tizul "morocănosului", se spune că ar fi cel mai fair play dintre profesori. Când i-a venit rândul, Emil a tras un bilet de examen și i l-a înmânat, în tăcere, fără să-l fi citit, măcar. Nu a încercat să risipească perplexitatea celor din jur și a ieșit din sală, fără să salute. Povestea s-a repetat, aproape identic, în sesiunea de vară. Asistentul a ieșit, repede, după el, cerându-i o explicație, dar nu a obținut-o. La sesiunea de restanțe din toamnă, Emil nu s-a mai prezentat.

A fost declarat repetent, cu drept de reînscriere.

*

06/10/1966

Aș vrea să stau de vorbă cu Emil, dar mi-e imposibil. Nu-l văd aproape niciodată. Se trezește în zori, face câteva mișcări de gimnastică și dispare înainte de a ne deștepta de tot. Seara, apare după stingere și se culcă îmbrăcat, ca de obicei. Nici la cursuri, nici la cantină nu l-am văzut. Sunt tare curios pe unde își petrece timpul.

În lipsa lui, mi-am permis să-i scormonesc prin teancul de cărți. Majoritatea sunt tratate de fizică, filozofie, astrofizică și istorie. În engleză, franceză și germană. Doar una singură, în rusă. Deasupra, o broșură jerpelită, plină de sublinieri și adnotări: "The Philosophy of UFOs". Foarte ciudat!

*

07/10/1966

Azi am avut primul curs de fizică. Profesorul a cercetat cu atenție fiecare rând al amfiteatrului. Nu i-a fost prea ușor, căci suntem peste două sute:
- Domnul student Staicu Emil este în sală?

Nu a primit nici un răspuns. A continuat:
- Vă rog să-i comunicați că îl invit la o discuție privată! Din păcate, nu am reușit să deslușesc motivele ascunse ale abandonului dumnealui. Am aflat că este un student eminent, un spirit luminos. Sunt convins că ar fi trebuit să rămână printre foștii colegi. Aș vrea să cred că totul s-a întâmplat din cauza excesului de perfecționism. Adică, sper că a renunțat la examen doar fiindcă nu s-a simțit pregătit sută la sută. Vedeți, domnilor viitori ingineri, în meseria pe care v-ați ales-o, perfecționismul poate fi o calitate, dar doar până la un anumit punct. În doze mari, devine dăunător!

Seara, l-am așteptat pe Emil. Voiam să-i transmitem mesajul profesorului. Ne-a răspuns, privindu-ne cruciș:
- Acest așa-zis profesor vă va spune, la cursuri, numai minciuni. Aflați că e un impostor ce ascunde adevăratul conținut al fizicii. Vă rog să-i comunicați că refuz să dialoghez cu el și că nu-i voi da niciodată satisfacție!

N-am prea înțeles mesajul ăsta ciudat și am convenit să nu i-l transmitem profesorului. Rămână totul așa cum a fost! Simt că Emil n-are nevoie de alte complicații. Se pare că de altceva are el nevoie!

*

12/10/1966

Am dezlegat misterul disparițiilor lui Emil. L-am găsit la bibliotecă, aplecat asupra unei colecții de ziare. Oricât s-a străduit să le mascheze cu alte hârțoage, tot mi-am dat seama că-s chinezești, japoneze sau coreene. Prea erau pline de hieroglife. Mi-am amintit că "moșnegii" ne spuseseră că Emil a învățat limba chineză singur, doar ca să afle de la sursă cauza fricțiunilor dintre comuniștii chinezi și cei sovietici.

Altă ciudățenie!

*

22/10/1966

Am descoperit soluția de "reintegrare" a lui Emil. În fiecare seară îi punem întrebări de cultură generală, pregătite din vreme. Avem grijă să fie din domenii cât mai diverse. De pildă, aseară, l-am rugat să ne vorbească despre opera și viața lui Van Gogh. Incredibil, cât de multe știe și cum reușește să se facă înțeles!

Altădată, i-am cerut să ne deslușească neînțelegerile ideologice dintre comuniștii sovietici și cei chinezi, sprijiniți de albanezi. Ne-a explicat cu lux de amănunte, și pe înțelesul nostru, ce se ascunde, de fapt, în spatele frazelor îmbârligate din discursurile lui Brejnev, Mao Zedong și Enver Hodja.

Am observat că discuțiile cu noi îi fac plăcere, căci în ochi i se aprinde o luminiță vioaie. E drept că, atunci când îi punem câte o întrebare mai naivă ne ia peste picior: "Habar n-ai, piciule! Stai să-ți explic eu cum stă treaba!". De obicei, nu ne supărăm, căci înțelegem că are, mereu, dreptate. De aceea, eu mi-am propus să nu-l mai sâcâi cu întrebări idioate.

De multe ori, discuțiile continuă și după stingere, târziu, în noapte. Adormim legănați de discursul monoton ce curge dinspre fereastră.

*

16/11/1966

Băieții din celelalte camere au aflat despre "conferințele de cultură generală" ale lui Emil. Vor să asiste și ei și, astfel, camera devine, uneori, neîncăpătoare. Cred că ar trebui să punem o taxă de intrare. Glumesc, desigur, dar se pare că lui Emil nu-i prea place aglomerația. Mi-e teamă că o să se supere și o să se întoarcă la muțenia lui dinainte.

*

15/12/1966

În ultima vreme, Emil și-a rărit interacțiunile cu noi. Este apatic, trist, îngândurat. A slăbit mult. Oasele pomeților aproape că-i străpung pielea obrajilor. Uneori lipsește, nopți la rând, din cămin. Oare, cum ar trebui să procedăm? Să le scriem părinților lui, la Bacău? Să anunțăm la decanat? Să-l ducem, cu forța, la doctor? Mă tem că o să se supere și-o să ne considere niște copii pârâcioși. Ar avea dreptate. În fond, în comparație cu el, chiar suntem niște plozi naivi și nepricepuți în ale vieții!

*

12/01/1967

Se apropie sesiunea de examene. Căminul zumzăie ca un stup de albine. Întârziații se grăbesc să finalizeze proiectul de an la Mecanisme și Organe de mașini. Cei mai mulți au început deja, pregătirea primelor examene.

Lui Emil nu-i pasă. Îl simt preocupat, chiar încordat, gata să ne împărtășească gândurile.

*

13/01/1967

În sfârșit, am aflat ce-l frământă. A așteptat să rămânem singuri în cameră, m-a tras într-un colț, a scos din buzunar un petec de ziar și mi l-a băgat sub nas, șoptind-mi pe un ton conspirativ:
- Citește!

Era un articol din Flacăra Iașului, intitulat, "Gâștele nu au loc printre palmipede". L-am citit în fugă. Cică în comuna Grajduri, unde există un iaz destul de mare, colectiva a renunțat la o îndeletnicire foarte rentabilă - creșterea gâștelor. Emil îmi aștepta, nerăbdător, reacția:
- Ai înțeles?
- Ce să înțeleg?
- Evenimentul inevitabil!
- Ce eveniment, omule?
- Mai citește o dată titlul! Cu voce tare!
- Gâș-te-le nu au loc prin-tre pal-mi-pe-de! Și ce-i cu asta?
- Ce-i cu astaaa? Aoleu, băiețică, fraier mai ești! Mai ai mult pân-o să pricepi codul secret al ocultei intergalactice! Nu ți-e clar? Gâștele nu au loc printre palmipede. Să-ți traduc? Gâștele suntem noi, românii, palmipedele sunt toți ceilalți. Adică: românii nu mai au ce căuta în lagărul comunist. Clar? De când aștept eu știrea asta! Ne vor scoate afară! Sigur!

Nu știu ce să cred! Discuția asta "confidențială" m-a cam dat peste cap. Oare ce ne rezervă viitorul? De fapt, ce se întâmplă cu "morocănosul"?

*

16/01/1967

Am făcut cea mai idioată și gratuită glumă posibilă în condițiile date. Ieri dimineață, l-am găsit pe Emil în baie, bărbierindu-se. Obrazul îi era brăzdat de tăieturi urâte. Sângele îi șiroia pe bărbie, pătându-i gulerul.
- Emile, hai să-ți oblojesc rănile! Vreau să-ți spun ultimele noutăți...

L-am târât în cameră și am dat să scot din sertar alcoolul sanitar și leucoplastul. Emil și-a scuturat capul:
- Dă-le dracului de răni, zi-mi repede noutățile alea!
- Emile, recunosc, ai avut dreptate! Cât ai lipsit din cameră, s-a anunțat la difuzor prăbușirea avionului lui Chivu Stoica.

Pe față însângerată i se citea satisfacția omului convins de dreptatea lui. Chiar dacă ceilalți nu i-o recunosc...
- Ți-am spus eu, Grigore? Nu m-ai crezut, da' uite că a început!

N-am apucat să-i pun doi-trei plasturi, că difuzorul a căpătat glas: "Delegația de partid și de stat, condusă de tovarășul Chivu Stoica, a revenit în țară. Ea a participat la întâlnirea partidelor comuniste frățești, ce a avut loc la Berlin, capitala Republicii Democrate Germane."

După ce s-au stins ultimele cuvinte ale știrii, Emil a început să urle:
- Conspirație! Con-spi-ra-ți-e! Incredibil, cum pot să mintă ăștia! Oare ce minciuni gogonate ne mai pregătesc?

Degeaba i-am spus că tocmai i-am servit eu o minciună gogonată și că adevărul este cel de la radio. Nu m-a crezut!

Fiind o zi urâtă de duminică, toți am rămas în cameră, urmărindu-l cum, cocoțat cu bocancii pe patul meu, stătea cu urechea lipită de difuzorul din perete. Aștepta, desigur, o dezmințire.

Seara, ne-a adunat în jurul lui:
- Băieți, trebuie să aflați adevărul. Eu sunt conectat, prin unde telepatie de ultra înaltă frecvență, cu entitățile intergalactice care controlează bunul mers al Universului. Fiecare individ de pe Pământ, tu, Grigore, tu, Dane, tu, Vică, tu, Paule, chiar și tu, Loți, amărâtule, care rânjești a neîncredere, absolut toți suntem la discreția acestor entități superioare. Eu, Emil Epsilon44, sunt împuternicit de ele să vă apăr viața, fie că mă credeți, fie că nu!

În noaptea asta, se vor întâmpla evenimente importante. Culcați-vă, eu voi sta de pază. Aveți încredere, în mine, vă voi salva!

M-am culcat. Din când în când, ridicam capul de pe pernă, deschideam ochii și vedeam silueta cocârjată a lui Epsilon44, proiectată în dreptunghiul luminat al ferestrei. Era îmbrăcat în mantaua galbenă și ținea strâns, cu ambele mâini, umbrela Cocuței. Armă de apărare, de!

Din când în când, de pe palier, se auzeau zgomote. Câțiva băieți lucrau la proiecte și, uneori, le cădeau instrumentele pe pardoseală. Epsilon44 mormăia, în șoaptă:
- Ați auzit? Îi încarcă în dube! Pe toți! Nu vă temeți, sunteți cu mine!

Azi dimineață, l-am lăsat dormind. Cred că a zăcut în pat până după amiază. Prea l-a obosit noaptea de veghe! Noi am plecat la cursuri și laboratoare. Ultimele, înainte de sesiune.

*

17/01/1967

Ieri, în drum spre corpul D, am traversat Piața Unirii. La trecerea de pietoni dintre restaurantul Moldova și cinematograful Victoria, am văzut un tramvai oprit. Era înconjurat de mulțime. Echipajul unei ambulanțe se chinuia să resusciteze o femeie scoasă de sub roți. În zadar, căci era moartă de mult!

Vatmanița se lamenta că femeia i s-a aruncat brusc în față și nu a mai avut timp să reacționeze. Ne asigura, plângând, că a fost, fără doar și poate, o sinucidere.

Când m-am întors la cămin, Emil nu era în cameră. A apărut târziu, spre miezul nopții. Eram prea obosiți după noaptea anterioară și după ziua plină de evenimente, așa că l-am lăsat în pace. Se pare că nici el nu prea avea chef de vorbă.

Azi dimineață, am făcut altă boacănă. L-am sfătuit să rămână în cameră, pentru că vremea s-a înrăutățit și în oraș se întâmplă lucruri ciudate. Emil a devenit, brusc, atent:
- Lucruri ciudate? Ce anume?
- Păi, de pildă, accidente. Ieri. tramvaiul a călcat o femeie, în Piața Unirii.
- Unde, mai exact?

I-am descris locul. A vrut să știe ora.
- Cred că s-a întâmplat în jur de zece dimineața.

S-a prăbușit, disperat, pe pat:
- Băieți, nu-s vinovat, jur! Grigore, ești martor că la ora aceea eu dormeam! Doar știți că, în somn, puterea undelor telepatice scade!

Săracul, Epsilon24! Își asuma responsabilitatea pentru moartea acelei biete femei, lăsate în grija lui de către entitățile superioare intergalactice!

Am aflat că, după ce-am plecat, și-a îmbrăcat mantaua galbenă și a coborât în Piața Unirii. A așteptat ora zece și s-a aruncat în fața unui tramvai, chiar pe locul întâmplării nefericite de ieri. De data aceea, grătarul tramvaiului și-a făcut treaba. A coborât brusc și i-a salvat viața.

Echipajul ambulanței l-a scos de sub tramvai, cam mototolit, cam murdar, cam zgâriat, totuși, în viață. Cu umbrela Cocuței în mâini.

După câteva vorbe schimbate cu accidentatul, medicul și-a dat seama despre ce era vorba. I-a cerut șoferului să-l ducă direct la Socola.

*

22/02/1967

Poate nu am fi căpătat vești despre Emil, dacă Vică nu și-ar fi amintit că are o rudă îndepărtată, medic la Socola. L-a căutat și l-a rugat să se informeze. Veștile nu sunt deloc bune. Colegul nostru suferă de o boală teribilă. Mi-e și frică să-i scriu numele.

Este sub tratament intensiv și încă nu poate fi vizitat. Manifestările acute s-au ameliorat, dar șansele de vindecare totală sunt mici. Vărul lui Vică ne-a spus că episoade ca cele întâmplate recent vor mai fi. Uneori, pe neașteptate.

Foarte, foarte trist!

*

11/03/1967

Au trecut pe la noi părinții lui Emil. Sunt foarte bătrâni, mult mai bătrâni decât ai mei. Sau poate sunt doar îmbătrâniți de nenorocirea care a căzut pe capul lor. Ne-au spus că l-au retras pe Emil de la facultate. Acum, îi adună, într-un sac, lucrurile. Ori de câte ori atinge un obiect care îi amintește ceva anume din viața singurului său fiu, doamna izbucnește într-un plâns icnit. Un scheunat de cățeluș abandonat. El nu plânge, doar încearcă să o liniștească.

Mă simt neputincios. Un idiot penibil, de fapt... Habar n-am ce-ar trebui să fac, sau să spun, ca să-i consolez, cât de cât, pe sărmanii oameni. În schimb, îmi sună în urechi vocea lui Emil: "Hei, mai ai multe de învățat, băiețică!".

*

01/05/1967

Azi este a doua zi de Paște, prima din Săptămâna Luminată. Este și Ziua Internațională a Muncii, așa că avem liber la facultate. Vărul lui Vică, doctorul, ne-a aranjat o vizită la spital. Ne-a spus că Emil încă nu-i echilibrat și, de aceea, nu trebuie să-l deranjăm cu prea multă vorbărie sau cu întrebări sâcâitoare. Nici prea multă tristețe și nici o veselie ostentativă nu ar fi indicate.

Sunt admise la vizită doar două persoane, timp de cel mult o oră. Băieții m-au delegat să-l însoțesc pe Vică. Am adunat într-un ghiozdănel câte ceva din cele primite de Paște: miel, ouă, cozonac, pască.

Nu vreau să scriu aici grozăviile văzute și auzite în curtea și pe culoarele Socolei.

Vărul lui Vică a rugat o infirmieră să ni-l aducă pe Emil în cămăruța sordidă în care ni s-a permis întâlnirea. Din ușă, l-am văzut apropiindu-se, șchiopătând.
Slab.
Nebărbierit.
Desculț, pe pardoseala rece.
Cu tălpile înnegrite de jeg.
Cu pijamaua de spital, albastră, murdară și ponosită.
Cu ochii de ființă hăituită, ascunși în spatele pleoapelor grele. Vinete...
Vinete? Albastre? Indigo? De la ce, oare?

Instrucțiunile primite de la vărul lui Vică ne intimidau:
- Salut, Emile!
- Salut!
- Hristos a înviat!

Nu ne-a răspuns. Poate că nu a auzit. Sau poate nu a înțeles. Sau poate că nu a avut chef să ne contrazică. Ne-a fost teamă să repetăm salutul.
- Ce faci, prietene?
- Bine!
- Ți-a fost dor de noi?"
- Da!

I-am mai pus o duzină de întrebări. Toate la fel de tâmpite. De fiecare dată, ne-a răspuns cu "da" sau "nu".

Într-un târziu, ne-am amintit de ghiozdănel:
- Vrei să mănânci ceva?
- Da!
- Miel?
- Nu!
- Cozonac?
- Da!

I-am dat o felie zdravănă. A băgat-o pe toată în gură. După ce a înghițit-o, pe nemestecate, l-am întrebat dacă mai vrea una. A dat afirmativ din cap.
- Ouă roșii vrei?
- Da!

I-am dat unul mare, de rață, de la mama. L-a băgat cu tot cu coajă în gură. Cu tot cu coajă! Mi-a venit să plâng și m-am întors cu spatele. Pe următorul i l-am curățat eu.

Am băgat cele rămase într-o pungă mare și i-am pus-o în brațe:
- Uite, prietene, să mănânci câte un pic, în fiecare zi!
- Da!

Ne-a întors spatele și a plecat spre salon. Nu știu de ce, am simțit că- l priveam pentru ultima oară.

În tramvai, nici eu și nici Vică n-am scos vreun cuvânt.
Nici băieților nu le-am povestit prea multe.

*

16/06/1967

Vești bune. Vică a aflat de la văru-său că Emil a fost externat. Pe foaia de externare scrie "ameliorat". Doamne ajută!

*

21/08/1967

Azi m-am întors din tabăra de la Costinești. Încă de la poartă, mama m-a anunțat că alaltăieri am primit o telegramă. Am deschis-o. Era de la un coleg băcăuan: "Acum două zile, l-am pierdut pe colegul nostru, Emil. Ai lui spun că a căzut de la balcon. Înmormântarea mâine, la ora 12. Vino și tu, dacă poți."

Nu, nu mai pot. E prea târziu. Acel "mâine" a fost, deja, ieri!