Farsa de o sută de mii de forinți

Nevastă-mea are toate calitățile din lume, mai puțin una foarte importantă: simțul umorului. Contabilă, ce să-i faci! De câte ori încerc să-i povestesc o întâmplare mai nostimă, se încruntă și își saltă, cu un gest nervos, ochelarii: "Și, mă rog, ce-i de râs în povestea asta?". Când fetele se hârjonesc în camera lor, le bate în ușă, admonestându-le: "Hei, gata cu chirăiala! Încetați, că mă deranjați! Am de lucru!".

Când era mică de tot, mezina noastră nu suporta mersul cu mașina. Abia porneam la drum, că începeau întrebările: "Când ajungem? Mai avem mult de mers?". Ca să-i distragem atenția, o provocam să participe la un trio muzical, eu, ea și soră-sa mai mare:
"Ramona e drăguță,
Drăguță, drăguță,
Ramona e drăguță,
Ramona mea!
Ramona e grăsuță,
Grăsuță, grăsuță,
Ramona e grăsuță,
Ramona meaaa!".

Cocuța ne tolera zbieretele doar trei sferturi de minut, apoi intervenea cu severitate: "Încetați, caprelor, că mă doare capu'! Iar tu, Grigore, nu mai bate ritmu'-n volan și fii atent la drum!".

Umor? Dă-l încolo! Bine că se pricepea, de minune, la afaceri. Imediat după '89, când toți alergam, căpiați, după mărfuri "de afară", a pus pe picioare un joint venture cu Juliska, prietena ei din copilărie. A deschis un butic în Obor, cu un banner uriaș, pe vitrină: "La Iulișka, produse tradiționale din Ungaria". La rândul ei, Juliska a deschis o prăvălie la Budapesta, lângă Bastionul Pescarilor: "Kokuczánál - hagyományos román termékek". Adică "La Cocuța, produse tradiționale românești". Afacerea mergea șnur. Cel puțin o dată pe săptămână un tir plin cu "produse tradiționale" făcea drumul București-Budapesta și retur.

În vacanța de vară, Juliska a vrut să le cunoască pe fete și le-a invitat la Budapesta. Și pe mine, desigur, în calitate de șofer și de tată legal. Cocuța ne-a pregătit temeinic pentru drum. Le-a îmbrăcat frumos pe fete, le-a verificat băgăjelele și le-a pus să-i promită că se vor purta cuviincios cu gazda. Mie mi-a îndesat în borsetă un teanc de bancnote. Câteva mii de forinți, bani de buzunar: "Aveți grijă cum îi cheltuiți, că eu am muncit pentru ei! Să nu-i aruncați pe prostii, cum vă e obiceiul!"

Nu am avut evenimente deosebite pe drum. Bătrâna noastră Dacie verde s-a comportat exemplar. Când a descoperit autostrada, a fost încântată să zboare cu o sută pe oră. Poate chiar un pic mai mult, dar la vale. Păcat că în Ungaria nu prea sunt văi! Fetele se arătau încântate de minunățiile descoperite în benzinării: "Uau, Coca Cola la discreție! Uau gumă Turbo! Uau bomboane Bonibon!".

Juliska s-a dovedit o gazdă perfectă. Ne-a așteptat la marginea Budapestei și ne-a condus la apartamentul gol al părinților ei. Ne-a spus că în vacanțe pleacă la țară, undeva lângă Balaton. În fiecare seară, ne aducea cina în sufertașe fierbinți și ne împrospăta frigiderul, pentru micul dejun.

Nu am stat prea multe zile la Budapesta, dar fiecare dintre ele a fost o bucurie. Fetele erau fericite să colinde buticurile de lux de pe Váci Utca și străduțele pitorești de pe colina Gellért. Într-o zi, le-am dus la Zoo. Seara, ne plimbam pe faleza Dunării, admirând podurile spectaculoase și luminile Parlamentului. Uneori ne așezam la o terasă. Comandam mereu la fel: câte o înghețată, pentru fete și o halbă, pentru mine.

La despărțire, Juliska, ne-a îmbrățișat, roșie de emoție. Mi-a șoptit la ureche, în puțina română pe care o știa: "Plăcut la mine fetele tale! Tare mult! Și Juliska vrea, da' numa' băieți știe!" La întoarcere, am ocolit Clujul, dar am făcut o escală la Turda. Într-o prăvălie de lângă piață, Irinei i s-au lipit ochii de o combină stereo imensă, cu boxe detașabile. Panasonic, nene!
- Tati, ai ceva lei la tine?
- Am! Tocmai mi-au dat patronii o primă.
- Hai s-o luăm! Îți dai seama cum o să sune pe ea casetele noastre cu Beatles?

Firește că-mi dădeam seama! Am cumpărat-o.

Abia a încăput în portbagaj. Tot drumul până acasă am construit scenarii. Mereu cu aceleași patru personaje: noi trei și mami. Unele erau atât de haioase, că nu ne mai puteam opri din râs. Până la urmă am ales varianta finală. Cu unanimitate de voturi, desigur.

După ce am descărcat mașina, ne-a cerut să-i arătăm cumpărăturile. Ca în povestea cu găina babei din "Punguța cu doi bani", a întins o pătură pe covor și a ordonat:
- Aduceți tot, aici!

Am adus. O fustiță de blugi, pe care Ramona urma s-o poarte până la majorat, o pereche de adidași pentru Irina, dulciuri, gumă de mestecat, brățări, mărgele, cercei și alte gablonzuri. Într-o margine, trona radiocasetofonul. Cocuța a trecut rapid în revistă mărunțișurile și și-a fixat căutătura pe mastodont. Dacă o priveai cu atenție, aproape că-i distingeai cifrele care i se învârteau în spatele frunții.
- Ăsta ce-i?
- Cadoul pentru tine, mami...
- Daaa? Și cu ce bani l-ați luat? Cred că face peste-o sută de mii de forinți.
- Ăăă... păăăi, ne-am descurcat!
- V-ați descurcat? Cum? Nu cumva i-ați cerut Iulișkăi!
- Nuuu, mami, știam că nu ți-ar fi plăcut!
- Atunci, cum altfel?

M-am întors către fete și le-am întrebat în șoaptă, dar destul de tare, cât să audă și Cocuța:
- Să-i spun?

Mi-au răspuns tot în șoaptă:
- Nuuu, tati, nu-i spune!
- Ei, hai să-i spunem! Nu-i frumos să-i ascundem lui mami adevărul!
- OK, tati, fă cum crezi că-i bine!
- Mami, îți spunem adevărul... Da' nu te superi, nu?
- Spune-l!
- Mami, știi esplanada aia de lângă Bastionul Pescarilor?
- O știu! Ce-i cu ea?
- Știi că acolo dau reprezentații tot felul de artiști ambulanți: cântăreți, jongleuri, mimi...
- Știu! Și...?
- Și m-am gândit că n-ar fi rău să ne băgăm și noi. I-am pus un trandafir în păr Ramonei, Irinei i-am împletit două codițe frumoase, iar eu mi-am dezbrăcat geaca și-am întins-o pe caldarâm. În câteva minute ne-am pregătit numărul...
- Ce număr?
- Păi, Ramona a dansat. Irina a cântat, iar eu am bătut ritmul în tamburina asta.
- Aoleu, ați cântat? Ce anume? Nu cumva Deșteaptă-te, române!
- Ei, nici chiar așa, mami! Am cântat altele!
- De pildă?
- De pildă, "Nea, Alecu, nea Alecu, tunde oaia și berbecu..."
- Vai de capul vostru! Altele mai bune n-ați găsit?
- Am găsit și altele, da' nu contează, că, oricum, ăia nu știau românește.

Cocuța nu-și revenea din surpriză:
- Ați făcut voi așa ceva? Nu v-a fost rușine?
- Nu ne-a fost, mami! Pentru bani, omul face orice. Doar să nu omoare, să nu fure și să nu mintă! Nu-i așa, fetelor?
- Daaa, tati!

O priveam, pe furiș, cum se străduiește să proceseze trăsnaia.
- Of, nu v-ați gândit că o să vă vadă Iulișka? Sau fetele din magazin? Poate că deja v-au văzut!
- Nu-i nimic, mami! Dacă ai ști ce succes am avut! Curgeau sutele din toate părțile. Câțiva au aruncat și hârtii de-o mie, pe geacă! Ne ierți, mami?
- Bine, vă iert! Mulțumesc pentru cadou, da' să știți că nu vă mai las, niciodată, singuri în străinătate!

Acum, de câte ori șterge praful de pe combină, Cocuța se întristează instantaneu. Sunt sigur că s-ar întrista și mai tare, dacă ar afla că a fost o farsă. Una de o sută de mii de forinți.