Învățătorul lui Eminescu

Dacă o întrebi care a fost cea mai frumoasă perioadă din copilăria ei, îți va răspunde fără ezitare: "cea din Prelungirea Ferentari". M-am tot întrebat ce a găsit atât de memorabil în ghetoul ăla sordid, cu blocurile lui de confort redus, înghesuite unul în altul, la concurență cu mormanele fetide de gunoi.

În primul rând, îi plăcea maidanul înierbat ce se întindea din spatele blocului nostru până în terenul de sport al școlii. Nu era grozav de întins, dar în ochii ei părea o adevărată junglă. Odată, chiar am pierdut-o acolo. Intrase în bălăriile înalte și, cu ochii după macii pe care voia să-i ducă educatoarei, a rătăcit drumul de întoarcere.

În al doilea rând, cred că îi mai plăcea și ambianța cartierului, atmosfera aceea de vacanță perpetuă, într-o tabără școlară. Aproape toți cei care locuiam acolo eram foarte tineri și aveam copii de vârste apropiate. Îmi plăcea să le urmăresc joaca, prin geamul apartamentului nostru de la parter. Deși părea cea mai mică dintre ei, fiică-mea le devenise lider. Ea era cea care alegea echipele la Țară, țară, vrem ostași!, tot ea făcea clasamentele la micile întreceri sportive și, firește, le împărțea premiile sub formă de fursecuri, clătite sau gogoși, aduse din bucătăria noastră.

Într-o după-amiază de vară, obosiți după obișnuita lor zbânțuială, s-au așezat pe bordura trotuarului, la doi pași de geamul nostru. Era momentul potrivit pentru un schimb amical de păreri. Prin fereastra deschisă, le auzeam, fără voie, conversația. Tema "simpozionului" era Ce sunt părinții noștri și cu ce se ocupă ei?

Prima s-a înscris la cuvânt Ana, prietena Oanei din blocul de vis à vis:
- Tata este doctor la țară. În fiecare seară, el se întoarce cu portbagajul plin cu ouă, găini vii, pepeni și struguri. Ieri a adus un pește uriaș care abia a încăput în cada din baie. Dacă nu mă credeți, veniți să-l vedeți cum înoată!

Șerbănel, puștiul cu părul creț din prima casă de pe Vâltoarei, a întrerupt-o:
- Haha, mare brânză! Tata-i măcelar și vine cu portbagajul plin cu pachete de carne. O vinde pe bani mulți în cartier și mama ne face în fiecare zi chiftele, șnițele și tocănițe.

De după perdea, o urmăream cu atenție pe fiică-mea. Cu sprâncenele încruntate, își pregătea în gând intervenția. Îmi venea să scot mâna pe geam, să-i mângâi buclele blonde și să-i șoptesc: "Zi-le că maică-ta a fost campioană școlară la ski și că taică-tău e cercetător științific la un mare institut!". Nu a fost nevoie, căci Oana a izbucnit:
- Aoleu, numai la mâncare vă gândiți, fomiștilor! Habar n-aveți ce-i important în viață! Aflați că bunicul meu, tata lu' tata, a fost învățătorul lui Eminescu! Așa să știți! Dacă nu l-ar fi învățat el să scrie și să citească, n-ați mai fi avut voi ce să recitați la serbări!

Toți copiii au amuțit. După o așa intervenție, niciunul nu a mai îndrăznit să se laude cu realizările părinților sau bunicilor.

Când a intrat în casă, am invitat-o pe fiică-mea la o mică discuție:
- Oana, știi că noi ți-am spus mereu că nu-i frumos să minți! Recunoști?
- Da, tati, recunosc! Și chiar nu mint niciodată! Ni-cio-da-tă!
- Daaa? Dar treaba cu învățătorul lui Eminescu ce-a fost?
- Adevărul, tati! De la tine îl știu! Sau, nu cumva, ai mințit când mi-ai spus că bunelu' a fost învățătorul lui Eminescu?

În momentul ăla, mi-a căzut fisa. Am început să râd în hohote. Mi-am adus aminte că i-am povestit de mai multe ori că, după ce s-a pensionat, bunicu-său a mai profesat, câțiva ani, ca învățător, la Ipotești, satul de baștină a lui Eminescu. E drept că n-am precizat în ce perioadă. Uf, așa mi se întâmplă mereu când le transmit oamenilor informații incomplete!