Marile speranțe

Cristina și Mădălina, Tina și Mălina, așa cum le strigam noi, copiii. Erau gemene, dar nu semănau. Mălina era negricioasă și măruntă. Purta ochelari. Tina era înaltă, blondă și zâmbea mereu. La serbările de 8 martie și 1 iunie, ea interpreta, de obicei, un cântecel de-al Margaretei Pâslaru sau recita o poezie de Veronica Porumbacu. Tanti Didina nu reacționa în niciun fel. Doar scana cu o privire atentă sala. Visul ei secret era să o vadă la televizor, ca actriță de varietăți, sau măcar ca reprezentantă a județului, în emisiunea Dialog la distanță.

La rândul ei, Mălina uimea audiența cu viteza de rezolvare mentală a exercițiilor primite din public. Îmbujorată de emoție, tanti Didina le șoptea celor din jur: "Le are cu cifrele, seamănă cu săracu' taică-su! A fost contabil șef la Centrocoop." I-ar fi plăcut să adauge că vrea s-o vadă profă de mate, ca să câștige mulți, mulți bani din meditații, dar dorința asta secretă și-o spunea doar în gând. Era superstițioasă și credea că orice dorință, odată mărturisită, nu se va mai împlini.

Nu și-a respectat regula, căci într-o noapte de Crăciun, după câteva păhărele de vișinată, mi-a împărtășit speranțele puse în viitorul verișoarelor mele. Și uite că superstiția s-a adeverit! Acel aprilie a fost catastrofal pentru familia noastră. Mai întâi ne-a părăsit tanti Didina. Noaptea, în somn. A plecat, liniștită, să se întâlnească în ceruri cu unchiul Costache. Fetele n-au plâns prea mult la înmormântare. Șocul era prea mare ca să realizeze dintr-odată că au rămas singure, cu întregul viitor în mâini. Viața lor de adolescente necăjite a continuat, târâș-grăpiș. Aveau, totuși, câte o misiune în lumea asta. Mălina a plecat, cu naționala de olimpici, la Praga. Capul nu prea îi era la matematică și punctajul ei a fost dezastruos. Cel mai slab din întreaga echipă. În trenul de întoarcere, a plâns fără încetare. "Ce-o să-i zic profei? Dar Tinei? Cum o să-i explic rușinea asta?" N-avea ce și cum să-i explice Tinei, căci a găsit-o pe-un pat de spital, inconștientă și țintuită într-o drăcovenie metalică. I s-a spus că a fost adusă, aproape moartă, de sub balconul unui bloc din partea cealaltă a orașului. Mălina îl știa pe unul care locuiește pe-acolo. Bănuia ceva, dar încă nu avea curajul să înfrunte adevărul.

Când i-au adus-o acasă, soră-sa a fost cea care a deschis discuția:
- Vrei să știi cum s-a întâmplat?
- Vreau, dar e prea devreme. Hai să amânăm!
- Nu, nu vreau să amânăm! Trebuie să-ți povestesc! În seara în care te-am condus, l-am întâlnit în gară pe Bobi. Că ce faină-s în rochița aia neagră, că ce frumos îs pieptănată, că ce dor i-a fost de mine, trilu'-lilu'-crocodilu', tâmpenii de-astea de-ale lui. Că de ce-am întrerupt lecțiile, că mâine-poimâine-i admiterea și mă găsește nepregătită, că tocmai a pus-o pe nevastă-sa pe tren și-i numai bine să reluăm pregătirea. "Nu pot, Bobi, i-am spus, n-am stare pentru așa ceva!" "Nu fi fraieră, puștoaico, mi-a zis, te-ajut eu să-ți revii. Promit!" Și m-a ajutat. Cum am intrat în apartament a sărit pe mine: "Lasă nazurile, puștoaico, nu-i prima oară când intri în dormitorul ăsta! Știu că ești în doliu, da' te pândește depresia și sexul e leacul cel mai bun pentru asta, crede-mă!" L-am crezut. Nu apucasem să-mi scot rochița, când am auzit cheia învârtindu-se în broască. Și vocea răgușită a scorpiei am auzit-o. Bobi zice că se întorsese pentru că și-a uitat niște acte acasă. Aiurea! Sunt sigură că ne-a văzut sărutându-ne pe peron și a coborât imediat din tren. Am ieșit pe balcon și-am încălecat balustrada. Am vrut să sar în balconul alăturat, dar mi-a alunecat piciorul și-am aterizat în boscheți. Mai multe nu-mi amintesc. Dacă am regrete? O, da, am! Îmi pare rău că idiotul de Bobi nu stă câteva etaje mai sus. Acum nu te-ai mai chinui să mă târăști peste tot în căruciorul ăsta jegos!

Asta-i tot! Dacă vreți să le cunoșteți, le găsiți pe aleile de sub teii Copoului. Cea din fotoliul rulant citește, cu intonație, dintr-o carte de versuri. Uneori fredonează o romanță. Când se oprește ca să-și mai odihnească vocea, cealaltă, ochelarista, îi vorbește despre geometria neeuclidiană și cuadratura cercului. Speranțe? Oho, destule! De pildă, în fiecare lună, speră să li se încarce la timp cardurile cu pensia de handicap și cu ajutorul social. Și să găsească la farmacie medicamentele compensate trebuincioase. Și să fie o iarnă blândă, ca să nu le treacă administratorul pe lista restanțierilor.