Mereu de partea nevoiașilor, îi detesta, ba chiar îi ura pe bogătani. În poveștile sale, îi numea pe toți, cu o grimasă de dispreț, "chiaburi". Era un cuvânt nu prea răspândit pe atunci. Abia mai târziu, l-au folosit comuniștii pentru a numi o întreagă categorie de gospodari care, cică, stăpâneau prea mult pământ. Mai mult decât puteau lucra singuri și, din această pricină, îi exploatau fără milă pe sărmanii satelor.
Era de neînțeles înverșunarea aceea a lui împotriva bogaților, mai ales că el însuși provenea dintr-o familie înstărită. Părinții lui aveau destule pogoane de pământ arabil, o bucată zdravănă de pădure și o casă mare, aproape cât un conac boieresc.
Pentru că trebuia să fie și în satul lor cineva care să aducă sare, chibrituri, petrol lampant și zaharicale, au ținut și o prăvălie. Avea grijă de ea tanti Irina, mama lui Doru, viitorul "Moșu".
Ne-a povestit odată cum, pe la vreo zece ani, tanti Irina l-a lăsat în locul ei la tejghea. Când s-a întors, a găsit borcanul de acadele gol. Mai întâi, a crezut că băiatul i le-a vândut pe toate dar, când a deschis sertarul cu bani, l-a găsit și pe acela gol. Și-a luat feciorul la întrebări:
- Unde-s acadelele, Dorule, le-ai mâncat?
- Nu le-am mâncat, mămucă!
- Da' unde-s?
- Le-am împărțit la copii, că mi-au cerut, săracii!
Mai târziu, când l-au dat la școala normală de învățători, împărțea la colegi tot ce primea de acasă. Odată s-a întors în sat, încălțat cu niște opinci găurite, primite în schimbul ghetelor lui, nou-nouțe.
Când a mai crescut și a început să înțeleagă rostul banului, obișnuia să facă liste cu prețurile de la oraș. Le compara cu cele din prăvălia lor. Când descoperea diferențe prea mari, o dojenea pe tanti Irina:
- Mămucă, la mata chibriturile îs cu zece bani mai scumpe decât la târg. Nu ți se pare că ești cam speculantă?
Tanti Irina încerca să-i explice:
- Copile, taman cu banii ăștia trebuie să acopăr cărăușia. Nu-ți mai zic de taxele la stat care ne ucid.
Pe Doru nu-l mulțumeau explicațiile și nu se lăsa până nu vedea prețurile micșorate, măcar cu câțiva bănuți.
Marea criză l-a prins proaspăt învățător. Au fost cei mai urâți ani din viața lui. Doi ani, în care a bătut aproape zilnic drumul școlii dintr-un sat învecinat, pentru o leafă ce nu-i ajungea nici măcar pentru o pereche de pantofi, căci "curbele de sacrificiu" îi obligau pe slujbașii statului să lucreze aproape pe gratis. Tânărul învățător răscolea colbul ulițelor sărăcăcioase cu cipicii croiți din pânză groasă, de suman, și blestema în gând capitalismul și pe capitaliști.
Nu i-a plăcut profesia de învățător. Era prea îngăduitor cu copiii. Le ierta lesne toate greșelile dar ei, în loc să-l iubească, sau măcar să-l respecte, își băteau joc de el, poreclindu-l "Șchiopete".
Pentru că în timpul crizei mulți s-au împovărat cu datorii neplătite la stat și la bănci, au început executările silite. Disperați că-și pierd pământurile, sătenii îi cereau sfatul, ba chiar îl rugau să le scrie întâmpinări. Îi ajuta, fără să le ia vreun ban. Atunci i-a încolțit ideea să intre în justiție, convins că așa le-ar fi fost mai de folos. S-a angajat la judecătorie, ca simplu impiegat. Mai apoi a devenit grefier și, către bătrânețe, grefier șef.
Acum se războia mai mult cu avocații, decât cu "chiaburii". Nu chiar cu toți avocații, ci doar cu cei lacomi și mincinoși. E drept că nici ei nu-l prea aveau la inimă. Unul l-a luat odată la întrebări:
- Ia ascultă, am auzit că voi, funcționarii, cam faceți afaceri cu țăranii!
Florea nu i-a rămas dator:
- Dumneata vorbești? Dumneata, care ai luat chiar adineaori 200 de lei de la o femeie necăjită pentru o cerere de jumătate de pagină? Crezi că nu știu că azi dimineață altă femeie ți-a adus acasă o găină pestriță și o traistă cu nuci?
Avocatul și-a holbat ochii a mirare:
- Vai de mine, ai aflat până și culoarea orătaniei?
- Am aflat-o, pentru că femeia a trecut mai întâi pe la mine, să-i scriu o întâmpinare. A vrut să-mi dea găina cu de-a sila, da' am trimis-o la dumneata, că te știam mai "primitor". Ține minte: eu stau cu nasul între hârțoage, da' văd cam tot, pe aicea!
- Bine, domnu' Florea, află că și eu o să stau cu ochii pe dumneata, de azi înainte! Mă pricep la asta, că am fost comisar de poliție!
Tocmai veniseră legionarii la putere. Toader Florea le știa ura împotriva ofițerilor de poliție și lăudăroșenia avocatului i-a căzut bine:
- Da, da, cum să nu! Du-te și spune-le asta și ălora de la "cuib", că or să te felicite, ba chiar or să-ți dea o recompensă!
Pe legionari nu-i înghițea deloc. Fanatismul lor îl dezgusta. "Niște bezmetici!" spunea în șoaptă, fâlfâindu-și palma în dreptul tâmplei. Ura politica și politicienii. Cu toate acestea, s-a înscris în Frontul Plugarilor. I se părea că este un partid ce se potrivește cu idealurile lui. Visa la o republică a țăranilor fericiți, harnici și capabili să-și țină soarta în propriile mâini. De unde să știe, săracul, că micul partid era o remorcă a comuniștilor, alimentată de propaganda sovietică cu minciuni gogonate despre colhozuri și colhoznici? Mult mai târziu avea să afle că tiranul mustăcios de peste Nistru își teroriza propriul popor cu o ferocitate față de care crimele legionarilor păreau o joacă nevinovată.
Defectul din naștere l-a scutit de armată și de front, dar urmărea cu interes mersul războiului. Izbânda Armatei Roșii l-a bucurat dar, când a aflat jafurile, violurile și crimele făptuite de "eliberatori" s-a lecuit.
Decepțiile au venit apoi, una după alta. Furtul alegerilor din '46, desființarea celorlalte partide, procesele trucate ale chiaburilor, amenințarea Canalului, cotele obligatorii, colectivizarea forțată toate i-au zdruncinat încrederea în noul regim.
Un sâmbure de speranță i-a încolțit puțin când la conducerea țării a venit un comunist tânăr și energic. Era fecior de țărani, ca și el. La început, l-a admirat, dar și-a dat seama repede că nu merita.
Când a aflat de la radio că a fost judecat în mare grabă și împușcat, Moșu a lăcrimat. Nu, nu a plâns după cel care i-a ucis definitiv speranțele! Și-a plâns întreaga lui viață, irosită într-o fugă zadarnică după o utopie.
O himeră.
O nălucă.
(sfârșit)