Mâncam turte cu julfă și priveam la televizor cum îl împușcau pe Ceaușescu. Turtele astea cu julfă se mai numesc și pelincile Domnului sau pelincuțele pruncului Iisus. Iar dacă nu faci exercițiul de imaginație, le poți savura ignorând cenușiul compoziției, crema apos-moale și, deseori, gustul de ziar ud. Pe vremea aceea, le molfăiai sperând la dulcele-amărui al combinației de zahăr și esență de rom. Apoi te uitai la cenușiul din jur, la ochii apoși și molatici ai tuturor și te apuca gustul amar al epocii de aur. Mai degrabă o epocă de tot... care nu ar merita nici hârtie igienică, vorba maestrului, darămite pelincuțe. Pe timpul ăla, însă, și hârtia igienică era un lux. Dar dacă erai norocos ca mine, și mâncai doar turte cu julfă și cornulețe cu mac, începeai să uiți de ciocanul foamei și de secera frigului. Intrai într-o stare de fericire, mai ales dacă erai elev ca mine, știind că va veni Moș Gerilă la școală și Moș Crăciun acasă. În acel an însă, n-a mai ajuns niciunul. Iar eu, vrăjit de o chemare inexplicabilă, deschideam televizorul într-o joi după-amiaza și-l vedeam pe ăla pe care părinții și bunicii mei îl numeau moș neculai, când eram eu prin preajmă, și Ceaușescu, când îi pândeam rotind potențiometrul radioului la semnul făcut cu creionul. Iar moș neculai tot zbiera alo, alo, dar eu vedeam clar că nu ținea niciun telefon în mână. Să ai telefon pe vremea aceea era un lux. La cine, oare, încerca el să sune? Apoi am copt cu bunica sutele de foițe de turtă pe plită și am pregătit bradul. Iar vineri dimineață, a doua zi, aceeași chemare m-a pus să deschid televizorul, deși nu fusese niciodată vreun program la tv vinerea dimineața. Și după vreo zece minute, am alergat la ai mei și i-am implorat să vină să vadă Revoluția.
Urmărind Anul Nou care n-a fost al lui Bogdan Mureșanu, am trăit o R/evoluție. O evoluție indiscutabilă a unei cinematografii care ne-a mai povestit despre Revoluție, dar niciuna dintre pelicule nu a părut mai a noastră, a fiecăruia dintre cei ce într-o formă sau alta am trăit acele clipe. O revoluție a felului în care se poate face și operă de artă, și film de public. O contrarevoluție a celor care nu vor să tragă peste acele vremuri voalul uitării sau al nostalgiei. Dar, în timp ce priveam acest film frumos, vital, necesar, venit însă cam târziu în peisajul mentalului nostru colectiv, după părerea mea, vedeam și trăiam un an care părea că nu mai vrea să fie.
Anul Nou care era cât pe ce să nu mai fie.
Anul Nou care era cât pe ce să nu mai fie a fost când mașina care mă ducea la spital să mă nasc s-a stricat de trei ori.
Anul Nou care era cât pe ce să nu mai fie a mai fost când mi-au tăiat părul lung și blond, iar eu am rămas un chilug care își dorea să moară.
Anul Nou care era cât pe ce să nu mai fie a mai fost și...
Când mi-au bătut cu parul, până la moarte, câinele salvat de mine în toiul unei ierni și i-au tăiat gâtul celui mai bun prieten al copilăriei timpurii, gâscanul alb.
Când am mâncat turte cu julfă și am privit cum l-au împușcat pe Ceaușescu, apoi am stat în vacanță până în martie.
Și au tot fost ani noi care erau cât pe ce să nu mai fie, cum a fost cel în care am căzut la propriu și la figurat, pierzându-mi cunoștința (conștiința?), trezindu-mă pentru a treia oară, nu a treia zi, ca să descopăr frumusețea pandemiei și urâciunea tot mai crescândă a oamenilor. Scriam asta, spre sfârșitul lui 2021:
Uitați-vă la oameni. Doar priviți-i. Ce vedeți?
Vedeți oameni inteligenți? Vedeți oameni liberi? Vedeți oameni buni? Oameni sinceri? Înțelepți? Integri? Iubitori?
Ce încântare doar să-i privim! Ce o să mai vedem, oare?
Știu că n-o să mă credeți, dar voiam să răspund atunci la întrebarea devenită neretorică: Mai multă prostie? Mai multă minciună și răutate? Poate război?
Dar n-am vrut să scriu pentru că am superstiția asta că nu e bine să scrii chiar tot ce-ți trece prin cap, mai ales dacă și crezi în ceea ce scrii. Doar așa s-a făcut și lumea, nu? S-a zis, s-a văzut, apoi s-a scris. Cât despre război...
Anul Nou care era cât pe ce să nu mai fie a fost și când s-a reapucat lumea de război serios și mi-am zis, gata, ăsta trebuie să fie finalul, nu are cum să coborâm și mai adânc.
Dar Anul Nou care era cât pe ce să nu mai fie a fost și 2024.
Oamenii, da, oamenii care au trăit înainte de 1989, oamenii care au văzut filmul lui Bogdan Mureșanu și au plâns ori s-au speriat, oamenii care și-au mâncat tinerețea aici sau aiurea ca să nu mai fim cum am mai fost, oamenii frumoși și liberi, oamenii foarte deștepți, oamenii simpli, la locul lor, cumsecade, oamenii credincioși, oamenii liber-cugetători, oamenii treziți sau mai adormiți, oamenii care s-au născut ieri sau acum 60 de ani...
Deci, tot felul de oameni, foarte mulți, cei mai mulți dintre noi, ăștia toți câți om mai fi oameni, din toate generațiile, din toate clasele, din toate locurile de pe Pământ, am trăit încă un an care era cât pe ce să nu mai fie.
Am ales să devenim o masă de manevră, o gloată, o turmă fără minte care acționează la impuls, gata să se sfâșie, în timp ce șacalii mai vechi sau mai noi stau deoparte, mușcându-se între ei de fațadă, doar ca să se întărâte, își ling boturile sângerânde și își aleg ciosvârtele promise.
Anii Noi care vor să vină.
M-am tot frământat cum e mai corect spus, în ce cred mai mult: anii noi care vor să fie sau anii noi care vor veni? Dorință de ființă sau implacabilul destin?
Vor fi cu adevărat ani noi sau cercurile infernului grotesc se vor deschide și mai mult în fața uimirii noastre?
Ne vom întoarce în 1990? În 1989, 1948, 1944, 1939, 1933, 1916, 1907, 1877, 1848, 1821, 1789, 1784, 1600, hai, rezistați, că nu mai avem mult până la Decebal și Dacia lui măreață. Dar putem merge și mai departe, până în fundul grădinii Eden și s-o luăm de la capăt. Conform științei, întoarcerea în trecut e imposibilă... științific. Cine mai știe, oamenii sunt capabili de orice.
M-am afundat așa de tare cu textul ăsta, că nu mai știu să ies din el. Nu-mi vine nimic "pozitiv", nimic "meaningful", nimic "self-ceva" care să ne scoată la liman sau pe strada Liman unde era cât pe ce să mă nasc, dar nici măcar acel loc "nu mai este".
Mai bine rămâneam la ideea de a trimite textul promis de anul trecut, Horoscopul Morții, dar mi-e frică. Groază adevărată. Dacă se adeveresc unele dintre lucrurile scrise acolo? Mai bine îl mai amân un an.
Da, viitorul e amânat. Asta pare să fie o încheiere acceptabilă.
Un viitor așa cum trebuie să fie orice viitor: înfricoșător, plin de surprize, cu viață și moarte, cu râsete și lacrimi, cu rugăciuni și blesteme, cu tot ce-a mai fost și cu tot ce ar putea să mai fie.
Anul Nou adevărat nu are cum să fie, să existe. E doar o iluzie. Suntem un punct "nemișcat" din universul care se mișcă în jurul nostru. Haideți, așezați-vă, spectacolul urmează să înceapă. Nimeni nu e doar de figurație. Fiecare și noi toți împingem totul spre undeva. Bine ar fi să știm încotro, să existe acel undeva de-adevăratelea, un loc în care să ne vedem cu toții la marele final, aplaudând. Happy-end, nu?
Până atunci, doar viitor peste tot.
Haideți, haideți că începe!
P.S.: VAI, am uitat să scriu ceva despre A.I.
P.P.S: Acest text a fost creat și scris în întregime de către o ființă umană neîmbunătățită cibernetic, doar tehnoredactarea și expedierea s-au făcut cu ajutorul unor unelte informatice.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)