Nu cred că poate conta în tabloul mare ceva. Nu cred că, într-un apartament sau casă sau cinema se poate pune vreo bază la ceva care să reziste. Au fost regizori, actori, scenariști, producători, care aveau lumea la picioare acum 70 de ani. Și care, pentru cei de acum (mă refer la cei de profil, nu la oameni care nu au nicio legătură cu domeniul) nu înseamnă absolut nimic, n-au văzut, n-au auzit, nu le spune nimic nici măcar numele filmului, darămite numele persoanei. Să se știe de tine (deja ai zis cuvântul cheie - "tine") e bucata de orgoliu. Iar din punctul meu de vedere, aici e lupta mare de dus. Cu orgoliul. Evident cu nuanțe - se poate vorbi de recunoaștere, se poate vorbi de performanță, dar dacă e să fie doar despre "tine", cred că e o luptă pierdută din momentul în care li se dă părinților certificatul tău de naștere. Pentru că odată cu ăla, ar putea să-ți dea și unul de deces - în alb, sigur o să ai nevoie de el. Deci nu cred că e vorba de asta. Și poate poate conta în tabloul mititel (să nu-i spunem mic) al unei țări balcanice, vorbitoare de o limbă pe care doar noi o înțelegem, ceva din ce faci. Poate poate conta pentru un student care se pregătește să dea la facultate și primește, pe o listă de examen, filmul pe care l-ai făcut sau în care ai jucat. Poate poate conta în prezent, până la următorul festival mare, tot așa, aici, în borcanul nostru. Dar în context, în contextul mare, n-are cum să conteze. Venim (undeva unde nu ne-a întrebat nimeni dacă vrem să venim în lumea asta aici), stăm puțin (foarte puțin, în contextul mare), iubim sau nu iubim (ceva sau pe cineva), suntem iubiți (dacă suntem norocoși) și plecăm liniștiți (sau neliniștiți). Iar lacrimile de la cimitir se suspendă la primul telefon al administratorului care te anunță că s-a spart o țeavă și că ai apă la ușă.
Suntem undeva pe la 8 miliarde de oameni, toți cu convingerea că însemnăm ceva. Suntem la fel cu toții, ne asemănăm în individualitate - cu toții, fiecare, credem că suntem diferiți față de ceilalți.
Plecările din țară, cât se poate de des, fac foarte bine la capac - te fac să ieși din bula ta, din facebook-ul tău, din munca ta, din biroul tău, din lumea ta (toate astea dându-ți impresia că ești mai important decât ești, de fapt). O să-ți dai seama că poți merge pe stradă zile în șir fără să te cunoască nimeni, fără să însemni nimic pentru nimeni, fără să conteze dacă ești (sau nu) pe-acolo. În tabloul de perete, tot în bula ta se poate să însemni ceva, dar durează până la prima gherlă și atunci să vezi găleți de frumusețe ce vin spre tine. Se revarsă toată tăcerea etufată, spartă acum la eșec, cu puterea pumnului strâns - "yes!" și niște palme false pe umăr - "îmi pare rău".
Am văzut cât de mult contează în micul tablou, oamenii din jurul tău, oamenii cu care lucrezi. Oamenii care fac asta din același crez, oamenii care fac asta din opinia lor frumoasă - "totul contează". Am văzut oameni care pot încuraja chiar și atunci când totul pare să meargă contra curentului, am văzut oameni care nu pot fi doborâți de un refuz, am văzut oameni care se raportează la orice rău - "asta e, mergem mai departe", am văzut oameni care zâmbesc sincer sau spun lucrurilor pe nume fără să rănească sau să jignească, am văzut oameni care sunt de neclintit atunci când se ajunge la morală, am văzut oameni pe care speram să-i întâlnesc când citeam cărți despre "a fi om".
Am văzut cât de puțin ești în stare să dai când ajunge la cămașa ta (aia pe care o dai de pe tine), am văzut cum te repezi să judeci fără să ții seama de context, am văzut cum doar tu crezi că ai dreptate, am văzut cum e să nu poți folosi "eu cred că" și să folosești "eu vreau să facem așa".
Am văzut multe în 2024. Sper din toată inima să mai vină cândva la fel.
