S-a întâmplat ceva cu timpul acum patru ani. În 2020 am început să ne uităm la viață ca la televizor, fără să ne putem dezlipi și fără să-l putem închide. A fost pandemia. Apoi războiul. Acum alegerile astea. Am o prietenă care, după fiecare nou episod, mă sună și mă întreabă oare ce mai urmează. A devenit un refren, așa că mereu îi răspund: "lăcuste", apoi îmi beau liniștită cafeaua. Dacă s-ar întuneca cerul și un roi de insecte s-ar plesni în secunda asta de geamuri, aș duce în continuare ceașca la gură și nici n-aș clipi. Nu de alta, dar lucrurile mari se întâmplă oricum. Pe cele mici însă, anul ăsta am învățat că le putem opri sau porni după voie. Or fi ele mărunte, dar se adună una câte una și, când sunt multe, contează. Pe ele zic psihologii că ar trebui să ne concentrăm.
În freeze nu poți face nimic, doar privești haosul. Te uiți împrejur și parcă te-ai apuca de strâns hanțele care zac peste tot prin casă. Ar fi simplu. Ar trebui doar să le apuci în trecere dintr-o cameră într-alta, să le aduni la piept să nu-ți cadă și, în final, să le îndeși în mașina de spălat. Apoi ți-ar rămâne doar să pui un căpăcel de detergent într-unul dintre sertare sau în amândouă, că nu mai știi și nici nu-ți pasă care dintre ele e pentru prespălare, și să apeși trei butoane. Dar toată secvența asta banală ia proporții. Fiecare acțiune măruntă pare o matahală care ți se așază pe piept sau pe umeri și simți că, dacă te încumeți s-o cari, o să ți se afunde picioarele în podea ca într-o mlaștină și ai să te scufunzi până peste creștet, așa că n-o să mai poți nici mișca, nici respira, și nimeni n-o să te vadă, pentru că deasupra ta o să se închidă parchetul ca un sicriu și o să te trezești a doua zi în aceeași zi de azi, doar ca s-o iei de la capăt. Așa că dai din umeri, te întrebi la ce bun, îți arunci ciorapii unde pică și te prăbușești pe canapea sau pe vreun scaun până când cineva, dracu să-l ia, naiba s-o pieptene, vrea ceva de la tine și nu ai cum să refuzi. Deci miști doar la cerere și nu vrei decât un lucru: să termini cât mai repede orice ți s-a cerut, ca să poți să revii la a face nimic într-un timp înghețat între alegeri pe care nu ai cum să le faci, pentru că niciuna nu rezolvă nimic. Orice ai face, realitatea rămâne la fel.
La începutul lui 2024 am îngropat o speranță. Nu știu nici măcar dacă am mers pe undeva sau nu de Revelion. Habar n-am în ce fel au trecut săptămânile. Îmi amintesc doar cum am șezut cu capul în palme la căpătâiul ei muribund. A fost dintre cele mari și trăise deja foarte mult. Fiecare om are câte una, apare nechemată în secunda în care întârzie o menstruație și m-a uimit întotdeauna cum speranțele cele mai mari apar atunci când dispare sângele. Din ce în ce mai subțire, un laț în ultima vreme, a mea m-a smucit și m-a târâit înainte ani la rând, apoi a început să moară undeva între 2020 și 2021. Obligată să fac cumva să-mi ajut copilul cu dizabilitate cognitivă să facă față la balamucul cu școala online, am avut atunci acces la grupul de WhatsApp al colegilor ei. Acolo am privit prima dată cu adevărat peste hău. Ea a rămas pe o parte, iar ceilalți sunt toți dincolo și se îndepărtează. Dacă m-aș uita azi, nu i-aș mai vedea. Iar eu sunt tot acolo, pe margine, cu picioarele bălăngănind deasupra golului, iar ea mă ține de mână și vrea ciocolată. N-am putut să o salt pe deasupra și, din momentul ăla, nu am mai avut lacrimi. Iar pentru cei care nu mai pot plânge, uneori timpul se oprește în loc ca să le dea răgaz. Adesea, speranța se usucă și ea, odată cu obrajii. Te uiți, dai din umeri, aștepți.
În ianuarie 2024, copilul meu a făcut 17 ani. Un an până la majorat! Pentru alții, ăsta e un moment de bucurie și oarecare nostalgie. Probabil, cred, n-am cum să știu, spuneți-mi dacă nu e așa. Eu pot să spun doar cum e pentru părinții unui copil care nu va crește niciodată. Pentru cei ca noi, un an înainte de 18 înseamnă, printre altele mai concrete și mai mâncătoare de vreme, și că s-a terminat, practic, timpul. Timpul să o repar, să o dreg, să o fac să fie ca restul lumii, timp pe care, cu speranța asta a mea monstruoasă de gât, crezusem că-l am.
În ziua aia de sfârșit de ianuarie, la câțiva pași în spatele lor, mă uitam la adolescenta mea și la prietena ei cum mergeau amândouă pe stradă spre cafeneaua unde urma să îi serbăm ziua. Le priveam și nu înțelegeam de ce sunt atât de asemănătoare. Nu pricepeam și nu-mi dau seama nici acum și n-o să aflu niciodată ce s-a sfâșiat în țesătura timpului și în logica lumii, încât una dintre ele a mers înainte prin zile și ani, iar celeilalte doar trupul i s-a înălțat, dar ea a rămas copil. Un copil cât mine de înalt, care de ziua ei a vrut tort și baloane și o jucărie de pluș, dar pe seară a primit și o criză tonico-clonică și, ca urmare, un genunchi lovit și apoi tot anul medicamente noi, a căror eficiență e încă o loterie.
Nu știu cum ar fi fost anul apoi, dacă n-aș fi avut baftă de un antidepresiv fără prescripție, ceva între drog și alcool, de care am dat absolut întâmplător pe la jumătatea lui martie. 112 e inutil aici, pentru că n-a fost nimic ilegal. Așa cum cu un an înainte nimerisem peste cărțile lui G.P. Ermin și primisem încurajările lui, fără de care nici prin cap nu mi-ar fi trecut să revin la scris după ani de pauză, în 2024 m-a salvat "terapia de grup" Wannabe - cursul lui Mihai Buzea pentru scriitori aspiranți - plus niște beri în Green Hours, la adăpost precar și oarecum metafizic sub copertinele locului, în răpăit de ploaie torențială de vară.
Apoi, ca mărgelele pe o ață, au urmat mici doze de bine. Mai un club de carte când și când, mai câte o lansare, mai un Swimathon, mai un concert prin toamnă, mai câte un text publicat pe ici, pe colo. Apoi manuscrisul meu SF, o distopie biopunk la care începusem să scriu în 2014, terminat anul trecut și puricat anul ăsta, a fost citit și apoi dorit de Crux Publishing și am semnat contractul pentru două volume, deși al doilea e încă în lucru. Sentient și Sapient vor fi publicate la anul.
Fast-forward. Sau reverse. Nu mi-e foarte clar. E totul un fel de amestec tulbure, ca și cum m-aș fi uitat la viață de undeva din depărtare, fără să-mi port ochelarii pentru distanță. Zilele au rămas fără contur, iar amintirile se învârt titirez și tot ce mai pot să disting sunt lumini colorate printre o sumedenie de umbre. Ce știu e că am făcut câteva lucruri constant: am umblat pe la doctori și după acte, am muncit, am păzit copilul noapte și zi de frica unor noi crize, am chemat de două ori Salvarea pentru că de ce ți-e frică nu scapi, am pus rufe și vase la spălat, am tamponat speranța muribundă pe frunte cu o cârpă udă de ploaie până s-a sfrijit de tot și am scris. Când moare speranța, prind viață cuvintele. Am scris până m-au durut buricele degetelor și mi s-au umezit iarăși ochii, speranța e moartă și îngropată, dar eu sunt vie, iar scrisul, scriitorii, publicațiile care mi-au acceptat anul ăsta textele și editura care îmi publică romanul m-au învățat ceva prețios: poți să trăiești și fără speranță, dacă din când în când ai câte o bucurie și în jur oameni de care te simți aproape, cu toate că unii dintre ei sunt prin Germania, prin Belgia, prin Constanța, prin Cluj sau Brăila sau dincolo de Berceni.
Mi-a spus cineva cândva, demult, că "mulțumesc" se scrie cu majuscule și se spune cu inima, numai că trebuie să o deschizi. N-am înțeles atunci, am dificultăți cu metaforele, iar o inimă nu e nici gură, nu e nici carte. Am înțeles în 2024. Așadar, MULȚUMESC.
Oare ce mai urmează? Lăcuste.
Îmi beau liniștită cafeaua.
Mă țin în continuare de scris.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)