Dar 2024 este un an pe care aș vrea să îl uit.
A început insidios, fără să dea nimic de bănuit, deși poate ar fi trebuit să mă pună pe gânduri focul de artificii spectaculos de deasupra Bucureștiului, la care am avut bilete VIP. De parcă ar fi vrut să îmi distragă atenția de la ce avea să urmeze. Și a funcționat.
O vreme am privit în altă parte. O vreme am crezut că printre provocările majore ale anului se număra întoarcerea la serviciu după doi ani, într-un loc pe care nu îl mai simțeam al meu, urmând să fiu dezamăgită fie de schimbările ce avuseseră loc, fie de acelea care nu se întâmplaseră niciodată. Un loc ale cărui zile de glorie, de tinerețe, de energie, apuseseră de mult, în timp ce eu mă încăpățânasem să privesc în altă parte.
O vreme am sperat iar că relația pierdută cu cel mai bun prieten al meu ar putea fi totuși salvată. Am crezut că poate călătoriile, discuțiile, filmele, visurile, muzica ne vor aduce din nou împreună. Că în economia vieții și a obstacolelor prin care trecuserăm, supărările noastre copilărești încetaseră să mai conteze. Am visat din nou, am încercat din nou, am pierdut din nou.
O vreme am fost martora neputincioasă a altor relații dărâmându-se. Am refuzat să cred că nu pot controla asta, am pus toată furia și forța și energia pentru a împiedica sfârșitul. Multă vreme am crezut că pot controla totul, dacă doar mă străduiesc suficient.
Acum îmi dau seama că anul acesta, poate mai mult decât oricând, am alergat după lumi dispărute. Și în tot acest timp nu am avut nicio bănuială că cea care dispărea eram eu.
A fost pentru prima oară în viață când simptomele nu m-au îngrijorat. Poate petrecusem atât de mult timp în medii nesănătoase încât ajunseserăm să ne întrepătrundem. Amintirile din zilele diagnosticării s-au fărâmițat instantaneu în mintea mea, ca un pământ neudat cu anii, filmat pe fast forward, astfel încât arată ca unele vechi de 20 de ani, deși au doar două luni. Flash-uri cu "e grav" se combină haotic cu veselia colegelor de salon mai norocoase decât mine, cu socoteli mai mult sau mai puțin realiste despre timpul rămas, cu suprapuneri din povestea bolii mamei. Amintiri fragmentate pe care aș vrea să le uit.
Odată cu timpul însă, șocul și disocierea au făcut loc unui soi de claritate neobișnuită. M-am gândit la toate lucrurile pe care le făcusem împotriva mea toată viața. Toate momentele în care nu m-am crezut. Toate locurile în care am stat prea mult pentru că mi-e atât de greu să mă despart de orice, de oameni, de locuri, de tot. La toate lucrurile pe care voiam să le fac mai încolo. La toate semnalele pe care le primisem de-a lungul timpului și pe care le ignorasem. La faptul că mă uitam în altă parte cu mult dinaintea lui 2024. Iar atunci când nu ești atent la propriul drum, sunt șanse mari să intri într-un parapet.
2024 este un parapet. Dar și un paradox, pentru că este un an pe care aș vrea să îl uit, dar pe care este atât de important să îl țin minte.
2024 a venit și cu o listă de promisiuni pe care oamenii le fac în general la final de an, dar pe care eu le-am făcut pentru final de boală. Am făcut o listă cu toate lucrurile pe care acum le văd cu claritate, dar pe care știu că viața revenită la normal are mari șanse să le măture. Am trecut tot ce mi-a trecut prin minte, de la cele mai superficiale planuri (să îmi iau o geacă care să-mi placă, pun intended) până la cele mai profunde (...).
Poate ar trebui să trec acolo și ce am înțeles anul acesta. Că o relație are o viață proprie, ea se poate termina fără voia ta, poate chiar fără voia tuturor celor implicați, în ciuda regretului și a dorinței de a fi fost altfel. Că un prieten care te-a iubit poate înceta să te iubească și tot ce îți rămâne de făcut este să accepți. Și că nu e nevoie să încetezi și tu să îl iubești. Că atunci când iubești pe cineva, nu e lame să îi spui. Că nu e lame să le spui în general oamenilor ce simți pentru ei, pentru că, chiar și dacă ei știu, se bucură să mai audă o dată. Iar uneori chiar nu știu. Că în adâncul sufletului știm zonele din viața noastră care nu merg bine și e păcat să nu plecăm din locuri în care suntem nefericiți, chiar dacă nu găsim mereu explicația rațională pentru asta. Că nu suntem o balanță contabilă, nu merităm să fim bine doar după ce am suferit pe măsură.
În timp ce lucram la lista asta pentru final de boală, am înțeles și că, de fapt, e important să nu fie încă una pentru mai încolo. Așa că am început deja să tai lucruri de pe ea (da, mi-am luat acea geacă care să-mi...) fără să mai aștept să sufăr înainte ca să le merit.
Am decis să trăiesc în prezent, măcar parțial, pentru că e greu să faci asta când ești în spital. Acolo te ajută amintirile și planurile de viitor. Ieri, în liftul de acolo, am văzut un afiș al cărui slogan mi-a rămas în minte: "Credința este acel moment în care îți dedici prezentul pentru viitor". Finalul de 2024 mă găsește făcând (și) asta. Și cred, cred, că va fi bine.
***
Născută la București, Adriana Moroianu a urmat cursurile Facultății de Relații Internaționale ale ASE București și un master în Marketing în cadrul aceleiași universități. Ulterior, a absolvit Facultatea de Psihologie și Științele Educației la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca, un master de psihologie clinică la Universitatea București și un program de formare în psihoterapie integrativă. În paralel, a lucrat în marketing și comunicare atât în mediul public, cât și în cel privat. Găsește inspirație în locuri și experiențe noi și iubește mediile multiculturale. În 2022 a publicat romanul Neuitarea la Editura Datagroup din Timișoara.
*