ADC: Arta deplasării curgătoare - Parkour

Se dă un traseu aleatoriu prin oraş. Poate măsura 10 metri, 100, 1 kilometru, la alegere. Pe traseul de parcurs găseşti cam tot ce aştepţi de la un oraş - blocuri, bănci, gropi, garduri, tomberoane, maşini, poduri - tot tacâmul edilitar. Cum ajungi la punctul propus? Corect, mergi pe jos, ca tot omul, ocoleşti gropile, băncile, urci trepte, cobori trepte, iar pentru distanţe mari foloseşti liftul şi taxiul. Dacă eşti traceur, lucrurile se schimbă. Nu ocoleşti obstacolele, ci le depăşeşti, pe deasupra, pe dedesubt, prin lateral, te caţeri, uneori sari de pe o clădire pe alta, dar întotdeauna de o manieră fluentă şi, neapărat, estetică. Fără nici un ajutor în afara propriului corp.


[traceur - practicant de Parkour]

Data şi ora: 17 noiembrie 2006. Locul: o fostă piscină olimpică, ridicată în 1935 - 1936. Echipa: Urban Traceurs în componenţa: Marius Colceriu - căpitan de echipă, Bogdan Doboş - webmaster, Andrei Tompa - traceur, Valentin Zinga - traceur, Mihai Lunca - traceur. Asist la un antrenament de Parkour.

Fosta piscină a cunoscut şi vremuri mai bune. Impresionează prin stilul arhitectonic şi prin decrepitudine. Aşa, fără apă, constituie un poligon perfect pentru antrenament. Care constă în salturi de la diferite înălţimi (1-3 metri), negocierea obstacolelor prin tehnici gimnastice, învăţarea de procedee noi.

Le Parkour, prescurtat PK, se numeşte disciplina inventată de David Belle în suburbiile Parisului. Denumirea vine de la expresia "parcours de combatant", mişcarea atribuindu-şi, astfel, şi o dimensiune iniţiatică. Belle vorbeşte pe site-ul său despre "arta deplasării, o modalitate utilă de a te deplasa în natură şi în mediul urban, de o manieră cât mai rapidă, lejeră, fluidă, folosind terenul, prin mijloace proprii, dezvoltând calităţi de agilitate şi autocontrol".

Alături de Hubert Kounde, Belle pune, în anii '90, bazele unei mişcări cu zeci de mii de adepţi. În acest stadiu, arta deplasării nu presupune tehnici spectaculoase şi riscante pentru deplasare. Însă unul din discipolii lui Belle, Sébastien Foucan, duce conceptul până la ultimele consecinţe, transformând-o, sub numele de free-running, într-un sport extrem. Viziunea sa prinde la publicul britanic, atras prin emisiuni spectaculoase gen Jump London şi Jump Britain. David Belle rămâne în continuare adeptul metodei naturale, centrată pe eficienţa şi calitatea deplasării, fără exces de elemente acrobatice. Acestea din urmă rămân apanajul free-runningului (în Jump London, spre exemplu, Foucan sare de pe puntea de comandă a unui crucişător pe turelă, apoi pe puntea principală, apoi pe chei, în enchainé). Cu instinctul său pentru noutate, Luc Besson sesizează imediat potenţialul de spectacol al noului concept, producând câteva filme bazate pe parkour: Yamakasi (2001), Fii vântului (2004), District B 13 (2004) - în ultimul jucând chiar întemeietorul David Belle. Pe de altă parte, musicalul Nôtre Dame de Paris (R. Cocciante) îşi asigură aptitudinile cinetice ale lui Sébastien Foucan.


Echipa a pornit acum 4 luni. Iniţiatorul, Marius Colceriu s-a inspirat din filme de profil. A găsit destul de repede amatori. Toţi elevi de liceu, vârsta maximă 16 ani. Părinţii nu sunt de acord, evident. Traceurii au nick-urile de rigoare: Jump, Napster, caP, Spide, Aburel, Ice. Au deja un limbaj de breaslă, referitor mai ales la procedee: monkey vault, King Kong vault, dash fall, reverse, etc. Ciudat, deşi practică o disciplină pornită din Franţa, traceurii clujeni folosesc o terminologie anglo-saxonă, poate sub influenţă free-running.

De exemplu, reverse este un procedeu pentru depăşirea unui obstacol orizontal (ca de exemplu o balustradă); traceurul execută saltul cu bătaie pe ambele picioare, şi sprijin doar pe un braţ, în timpul saltului, execută şi o piruetă de 360 de grade în jurul axului vertical al propriului corp.

Antrenamentul se mută în diverse alte "poligoane": o construcţie în lucru, unde o epavă de Dacie oferă o binevenită variaţie; un exterior de complex comercial; un pasaj cu scări. Au trebuit să abandoneze unele zone de antrenament, într-un caz, la "cererea" Poliţiei, grijulie să nu se distrugă proprietatea publică. Altădată au renunţat la un loc bun, unde exersau saltul de pe o clădire pe alta, pentru că spaţiul dintre clădiri dispăruse, "umplut" cu o construcţie. Deocamdată, traceurii clujeni ştiu că se află la început. Remarc totuşi o agilitate felină în escaladare, precum şi preocuparea pentru estetica deplasării. "Oricine poate sări peste o bancă din parc, nu oricine o poate face frumos" îmi spune Bogdan Doboş, alias Napster.

În România PK a apărut cu cel mult doi ani în urmă. Clujenii îi consideră pe bucureşteni cei mai buni, cu trasee spectaculoase. Dar "capitaliştii" au avut timp să-şi pună la punct programul, au şi sală de antrenament. Şi clujenii caută sponsori, prin care să-şi asigure echipament sau un local de antrenament cu saltele. Pentru exersat, saltelele sunt preferabile asfaltului. În schimb, membrii Urban Traceurs vor să poarte numele sponsorului pe echipament pe toate traseele imaginabile şi inimaginabile. Aşa că, aviz amatorilor!

Cu ocazia jam-urilor îşi prezintă traseele proprii, învaţă unii de la alţii diferite procedee, tehnici. Ultimul jam a avut loc în octombrie, la Braşov. Anul viitor se va ţine, probabil, la Iaşi sau Bucureşti.

[jam - întrunire a practicanţilor din diferite localităţi; nu are un caracter competiţional, ci de spectacol; nu există clasamente sau punctaje]

Mai există echipe în Suceava, Brăila, Constanţa şi, poate, Timişoara. Multe se prezintă pe site-uri proprii. Deocamdată, al clujenilor are adresa temporară www.parkourcluj.lx.ro. Al celor din Iaşi se găseşte la www.parkour-iasi.net. Însă mama tuturor site-urilor noii discipline este www.parkour.net. Acolo, practicanţii din toată lumea schimbă informaţii, sfaturi, îşi promovează activitatea. Sébastien Foucan beneficiază de www.parkour.com. Traceurii au şi ei o Meccă a lor, internautică - site-ul lui David Belle, http://kyzr.free.fr/david belle.

Între timp, din mişcarea iniţială s-au desprins diferite, să le numim, şcoli, precum yamakasi ori multilevelmoves.

Yamakasi reprezintă corespondentul francez pentru free-running. Se cristalizează în jurul interpreţilor filmului cu acelaşi nume; insistă, chiar mai mult decât celelalte variante, pe eleganţa în executarea mişcărilor.

Multilevelmoves are drept iniţiator pe canadianul Joe Eigo. Pune accent mai puţin pe trasee şi depăşirea de obstacole cât pe mişcările acrobatice performate în spaţii urbane deschise- pieţe, parcuri, etc.

Trebuie spus că, indiferent de formă, practicarea Parkour-ului presupune riscuri, înregistrându-se şi accidente grave, chiar mortale, mai ales din partea unor începători imprudenţi, ori persoane care şi-au asumat riscuri nejustificat de mari (traseu de pe viaducte pe trenuri în mişcare, de exemplu).

Revenind la conceptul original şi non-extrem al lui David Belle, cum l-am putea categorisi? Prilej de zbânţuială pentru adolescenţi, disciplină, sport, artă? În favoarea ultimei clasificări ar sta preocuparea pentru latura estetică a performance-ului, concepţia filosofică ce însoţeşte fenomenul, faptul că traseul de Parkour necesită o minimă regie (sau coregrafie, cum vreţi să-i spuneţi) cu posibilităţi de improvizaţie, lipsa caracterului competiţional specific unui sport, asemănarea cu filosofia disciplinelor asiatice ale mişcării. Artă prin excelenţă urbană, nimic nu împiedică practicarea ei în mediul rural sau în mijlocul naturii. Ca şi alte arte emergente - să amintim grafitti-ul - nici parkour nu are o individualitate unanim recunoscută. Deocamdată. Poate că timpul va elimina această lacună. Poate nu. Până atunci, echipa clujeană de Parkour caută noi obstacole. Şi nişte sponsori.

(Articol preluat din Man.In.Fest, nr. 1 / 2007)