Charles Bukowski, un scriitor încercând să supravieţuiască

Love him or hate him! Bukowski nu e complicat, delicat şi nu vânează himere metafizice. E frust, direct, uneori brutal. În spatele acestora se ghiceşte o mare tristeţe a unui om, până la urmă, singur. Philip O'Ceallaigh ne istoriseşte povestea acestui scriitor care a cunoscut succesul la 50 de ani.

"Am lucrat ca muncitor până la 50 de ani. N-am pretins niciodată că sunt poet. Acum, nu spun că a munci pentru a trăi este un lucru măreţ. În cele mai multe cazuri, este un lucru oribil. Dar trăind rahatul ăsta, cred, m-a învăţat să nu mănânc rahat atunci când scriu" , scria Charles Bukowski într-o carte încă netradusă în română, The captain is out to lunch and the sailors have taken over the ship.

L-am văzut recent pe Mircea Cărtărescu la televizor, întors după o bursă de un an în Germania, unde s-a dus să-şi găsească liniştea şi pacea necesare pentru a-şi scrie ultima carte. Spunea că scriitorii ar trebui să aibă un standard decent de viaţă. Sigur nu sugera că el şi întreaga "clasă literară" din România ar trebui întreţinuţi din bugetul public, ca în "vremurile bune"? Dacă e sau nu o idee bună, îi las să decidă pe cei care au citit mai multe cărţi decât mine. Poate că membrii Uniunii Scriitorilor din România ar trebui să beneficieze de confort pentru a-şi putea visa visele.

M-am gândit atunci la Charles Bukowski, care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii muncind în slujbe prost-plătite şi umilitoare. Nu a fost un "scriitor" - deşi scria - , ci doar un om încercând să supravieţuiască, precum restul lumii. Apoi, la cincizeci de ani, după zece ani de muncă la Poştă, a demisionat. S-a îmbătat în fiecare noapte şi, timp de câteva săptămâni, şi-a plăsmuit amintirile lui din cei zece ani de muncă stupidă, rezultatul fiind prima sa carte, Poşta. O carte puternică, foarte amuzantă. Oricine a muncit, a fost trezit de ceasul deşteptător, s-a luptat cu traficul ca să ajungă la o slujbă pe care o dispreţuia, se poate recunoaşte în Poşta. A urmat Factotum, de factură autobiografică, descriind anii tinereţii, apoi Şuncă marinată în whisky despre copilăria în timpul epocii de depresiune din Los Angeles.

Odată cu venirea succesului literar, Bukowski s-a trezit înconjurat de poeţi şi scriitori aspiranţi, pe care nimeni nu-i citea, care se plângeau de alţi scriitori, se plângeau că nu sunt apreciaţi şi că vieţile lor de scriitori sunt teribil de grele. Fuck off, le-ar fi spus Bukowski. Dacă scrisul e aşa de greu, du-te să lucrezi într-o fabrică! Acolo măcar un scriitor ar avea ceva real despre care să scrie.

"Nu cred că scrisul e atât de important" scria el, către sfârşitul vieţii. "Nu cred că este aşa de important ca instalaţiile sanitare, de exemplu. Şi sunt o mulţime de locuri în lumea asta unde nu se găsesc nici una, nici alta".

Ce ar fi mai rău, ca un avion să lovească sediul Uniunii Scriitorilor din România, cu toţi scriitorii înăuntru, sau ca toţi instalatorii să părăsească Bucureştiul? Imaginaţi-vă scena următoare:

"Radu: Citesc cartea asta super-mişto a lu' Cărtărescu. Mă duce într-un alt univers...
Ancuţa: Radu, ne-au inundat vecinii de deasupra! S-a spart o ţeavă şi cică n-au ce să-i facă! Nu mai există instalatori!
Radu: A scris-o într-un castel izolat din Germania, ştiai? Ca să se poată concentra...
Ancuţa: Radule! Şi veceu' e blocat! Pute toată casa a căcat!
Radu: Ce mişto ar fi pentru România dacă ar câştiga Premiul Nobel!"

Criticilor literari, universităţilor nu le place Bukowski. Nu e destul de complicat pentru ei. Dar multora le place, de la scriitori profesionişti până la oameni care n-au citit în viaţa lor. "Un intelectual", spunea Bukowski, "este cineva care transformă un lucru complicat într-unul simplu. Un artist este cineva care transformă un lucru simplu într-unul complicat". Bukowski este un artist. Puterea scrisului său stă în claritatea şi stilul său direct. El scrie în limbajul străzii.

Nu-i e frică să fie vulgar, să râdă de el însuşi şi nu-i pasă dacă nu e o persoană drăguţă. E un alcoolic. Nu prea iubeşte rasa umană. I se pare că sunt cam nebuni cu toţii. Dar nu poate să ignore femelele speciei sale. Ştie că e într-o capcană, dar se distrează de minune acolo. De aici şi Dragostea e un câine venit din iad.

Şi poezia sa e la fel de bună ca şi proza - obţinând maximum de efect cu o mare economie de cuvinte. Diferenţele obişnuite dintre proză şi poezie se şterg şi devin irelevante la Bukowski. Unele dintre cele mai bune poeme ale sale sunt un fel de proză scurtă. Au personaje, situaţii, dialoguri. Le numim de fapt poeme datorită conciziei lor. Nu veţi găsi aici o poezie plină de abstracţiuni şi adjective. E proaspătă şi spontană. E o poezie care loveşte puternic şi nu lasă nicio îndoială asupra a ceea ce "a vrut poetul să spună". Şi fiind mai plină de substanţă decât de efecte delicate, de claritate decât de jocuri de cuvinte, opera lui Bukowski este mult mai pretabilă la traduceri decât majoritatea poeziilor.

Nu e Eminescu. Slavă Domnului! Go enjoy!


(Articol preluat din Time Out Bucureşti, august 2007)