Anticultură: comicul pe micul ecran

Nu e vorba de o criză a genului. Mizeriile de la televizor, botezate emisiuni de satiră şi umor, sunt rude de sînge cu toate celelalte expresii ale tembelismului edilitar şi condiţiilor de şatră ale vieţii urbane. Din aceeaşi oală cu ciorbă neagră mai fac parte mormanele de gunoaie, poluarea mediului ambiant, gropile din asfalt, limbajul vulgar, circulaţia haotică, proliferarea infracţionalităţii, amoralitatea. De observat că legiuitorul a gîndit variate sancţiuni împotriva celor ce nesocotesc ordinea socială sau atentează la bunele moravuri, dar nu l-a deranjat indecenţa agresivă de pe micul ecran, care, promovată ca model cultural, devine pericol public.

Un mare umorist, pe scenă dar şi la masa de lucru - e vorba de Mircea Crişan - măsura valoarea unui text revuistic, fie el scheci, monolog sau dialog, prin densitatea poantelor. "Eu pun mare bază pe ritm" spunea el. "Nu-mi plac burţile, cum le numim noi, cînd ne referim la ceva care trenează. Spectatorul a prins poanta, rîde scurt şi continuă să fie atent la ce spun eu. Nu folosesc cîrlige ieftine. Nu-mi las pantalonii pe scenă ca să mi se vadă chiloţii roşii".

Faţă de acest crez artistic, emisiunile aşa zis umoristice ale unor posturi româneşti de televiziune demonstrează o sărăcie dezolantă. Spectacolele curg înecate în verbiaj, aproape lipsite de vorbe de duh, dar agitate şi gălăgioase. Trec minutele, orele, zilele şi din cascada logoreică nu se desprinde nici o poantă. Totul pare că se naşte cu ce-i vine omului la gură, fără vreun scenariu prealabil, un soi de brambureală la colţ de stradă, între prieteni la bodegă, prin birouri în pauza de prînz. Senzaţia dominantă e aceea că asişti la o flecăreală pe teme date. De parcă actorii s-ar înţelege în culise cam despre ce va fi vorba, lăsînd restul pe seama inspiraţiei de moment. Şi nu mă îndoiesc că aşa se şi întîmplă. Tehnica n-au inventat-o românii. În uzinele de telenovele din America Latină se procedează oarecum la fel, interpreţii ţin în urechi microfoane liliputane, la care ascultă replicile dictate de regizor. Nu e de mirare că mulţi dintre cei ce-şi amintesc spectacolele de satiră şi umor din vremea dictaturii - cînd, lucru ştiut, acest teledivertisment gemea sub o cenzură draconică - sunt de părere că existau mai multe prilejuri de veselie. Nici o mirare. Textele erau scrise de profesionişti. Aceştia, obligaţi la un dublu efort, acela de a găsi vorbe de spirit şi de a le strecura prin strîmtorile controlului de partid - izbuteau pînă la urmă să ofere publicului clipe agreabile.

Comicul, au observat esteticienii, este întotdeauna o impostură demascată şi făcută, odată cu asta, neprimejdioasă. Politicianul lacom, venal, demagog, lipsit de simţul ridicolului, stîrneşte rîsul de îndată ce defectele sale apar îngroşate, caricaturizate. Este ceea ce izbutesc, bunăoară, să aducă în spectacol, cu mult succes, Grupul Divertis şi, cîteodată, cuplul Vasile Muraru - Nae Lăzărescu. (Aceştia din urmă, şcoliţi în bunele tradiţii ale teatrului de revistă, se apropie cel mai mult de crezul artistic al amintitului Mircea Crişan). Cronicarii rămîn la aprecieri pozitive, chiar dacă reuşita nu e permanentă. Astfel, prin talk-show-urile celor de la Divertis curge, uneori, cam multă apă de ploaie, dar nu în măsură să compromită prestaţia. Le revine meritul de a fi creat personaje unicat, hazoase, chiar în lipsa vorbei de duh. Componenţii echipei mai sunt deopotrivă admirabili actori de compoziţie, dar şi de comedie muzicală şi, neapărat, buni textieri.

Dar acestea sunt excepţii. În rest, se simte de la o poştă graba, superficialitatea în redactarea textelor. Butada scînteietoare, ironia acidă, qui-pro-quo-ul amuzant lasă locul umorului de duzină, mareelor de vorbe goale. Încercarea de a fabrica în fiecare zi spectacole izbutite este condamnată, ca orice efort prelungit, să eşueze în penurie de idei. Cînd vîri prea des găleata în fîntînă, începi să scoţi apă tulbure. Realizatorii par să se bazeze în principal pe improvizaţiile vedetei. Osîrdia scenaristului, cazna regizorului, finisarea spectacolului prin repetiţii - au intrat demult în istorie. Inegale şi cel mai adesea vidate de orice replici cu tîlc ne apar: La bloc (vorbe în ploaie, agitaţie sterilă). Naţionala de bere (mult zgomot pentru nimic); Trăzniţi în NATO (larmă fără haz); Tilică, steluţă de cinema (între agreabil şi mizerabil); Irezistibilii (diletantism şi secetă de poante); Ţara lui Papură-Vodă (comicărie cu poliţişti, ici colo cu urme de haz); Cîrcotaşii (observaţii acide cu destinaţie precisă, dar din păcate însoţite de puştisme jenante); Florin Călinescu şi ai săi (părinţii unui soi de personaj colectiv, agraro-urban, neurastenizat de opinii politice). Acestea din urmă, dar şi Doru Octavian Dumitru sunt departe de a atinge performanţele singurului showman spontan, plin de farmec şi poante, iar acesta e Mircea Dinescu.

Majoritatea spectacolelor de umor depăşesc rareori zona mediocrului, dar îşi au publicul lor, mulţi le agrează, iar sub raport social şi cultural rămîn afaceri benigne.

Într-un interviu acordat postului Realitatea, Dan Puric constata cu tristeţe cum în locul umorului s-a instalat băşcălia. O apreciere blîndă, după părerea noastră. În fapt, băşcălia, a cărei sferă semantică include nu numai "miştocăreala" şi "garagaţa" ieftină, ci şi zeflemeaua, ironia, luarea peste picior, este practic inexistentă în panarama celor de la Vacanţa Mare. Aici nu poate fi vorba de băşcălie, ci de nevolnicie intelectuală. Ceea ce vedem nu seamănă nici cu mascarlîcul actorului de bîlci. Giumbuşlucurile clovnului ne pot face şi ele să zîmbim, dacă amintesc defecte omeneşti; Vacanţa Mare derutează, oripilează şi sfîrşeşte prin a stîrni revolta. Suverane sunt aici grosolănia, limbajul suburban. Să ne înţelegem: publicul din zilele noastre, dezinhibat, deloc pudibond, gustă glumele fără perdea şi rîde cu poftă cînd actorul foloseşte în acest scop insinuarea, jocul de cuvinte, calamburul. Dar obscenitatea şi trivialitatea nu produc decît frisoane şi indignare. Oferim cîteva mostre: "Mă simt atît de bine că aş omorî pe cineva"; "Dacă nu găsesc nici un copil în tine, ţi-l face eu?"; "Mă duc la magazin şi dacă nu are rect, daţi-mi măcar un anus"; "Fata popii cea fudulă a sărit din... pom"; "Miroşi a lemn ars... Păi de aia îi spun par-fum"; "Am ouă clocite în sînge. Şi acum eu ce să fac? Să nasc"?; "Am chef să trag în ţeapă nişte turci, să le bag ţeapa în fund... nişte turci fundaşi, Măria Ta"; "Pui, castraveţi, salată, toate în fund mi le bag" etc.

Mai funcţionează tot în zona divertismentului, la mai multe posturi TV, un soi de tele-soareuri, cum n-am văzut niciunde în străinătate. Gazdele şi invitaţii sosesc ca la o întrunire de familie, îşi aduc de acasă copiii, uneori şi cîinii de apartament, se pupă, se întreabă de sănătate, îşi dau sfaturi medicale, comentează vremea de afară, critică scumpirea benzinei, spun de toate, dar mai ales izbucnesc în rîs la orice vorbă. Căci se rîde şi se rîde, domnule, toată vremea, după orice cuvînt, după fiecare replică, fie ea lipsită de vreun licăr de umor! Rîd unii de alţii, îşi rîd de propriile poante şchioape, rîd fără motiv de li se încleştează fălcile şi le se usucă gîtul de atîta veselie pe uscat. Totul seamănă cu o sindrofie în curtea vecinului, la care noi ăştialalţi privim peste gard. Încît ne vine să strigăm: "Măi, fraţilor, pentru treburi personale, da-ţi-vă întîlnire la voi acasă, la restaurant ori la iarbă verde! Dacă nu aveţi cu ce să ne distraţi, lăsaţi spaţiul de emisie liber pentru documentare din viaţa cangurilor şi a cultivatorilor de mazăre. Tot e mai amuzant".

Am asistat la cîteva confruntări televizate, pe care George Pruteanu le-a avut cu cei de la Vacanţa Mare, dar şi cu numitul Adrian Copilul Minune. Faimoasele staruri dîmboviţene, încolţite de întrebări şi acuzaţii, au replicat îndîrjite într-un singur mod: "Spectacolele noastre se bucură de succes". Aceeaşi motivaţie a fost clamată şi de un post de televiziune, care s-a grăbit să afişeze procentele rating-ului. Sancta simplicitas! Păi tocmai aici e nenorocirea! Nimeni nu spune că asemenea peltele insalubre nu au priză la public. La fel ca drogurile şi ideile extremiste, ele pot intoxica populaţii întregi. Le cad victime cel mai adesea indivizii lipsiţi de educaţie şi instrucţie, îndeobşte românul urbanizat peste noapte, nici sătean, nici orăşean (specie hibridată în "epoca de aur"), în al cărui bagaj cultural maneaua şi revuistica de cartier pot substitui snoava populară sau muzica folclorică.

Culmea e că artizanii anticulturii scot şi bani frumoşi. Aidoma medicului ciubucar, care face avere, exploatînd disperarea bolnavului, umoristul fără umor se îmbogăţeşte mizînd pe slaba pregătire intelectuală a omului de rînd.

Mi s-a întîmplat să stau de vorbă cu români reveniţi în ţară după o absenţă îndelungată, iar aceştia să se arate intrigaţi de atmosfera de mahala ce domneşte în unele emisiunii TV. Fiindcă, într-adevăr, nu putem rămîne idiferenţi la modul în care este gestionată libertatea de expresie. Nimeni nu le interzice domnilor de la The Summer Holiday să-şi difuzeze opera dramatică pe scene de periferie, să înfiinţeze un teatru sau chiar un studio cinematografic (Garcea and his friends). După cum tot nimeni nu va împiedica manelistul să-şi îngîne melopeele orientale la nunţi, botezuri, sindrofii de Ferentari. Dar, Doamne, nu la televizor, unde asemenea rebuturi artistice devin contaminante şi, cum spuneam, ameninţă să se transforme în modele culturale.


(Articol preluat din suplimentul Aldine al ziarului România Liberă, august 2005)