Pentru alții, 2024 va reprezenta mereu anul revenirii la putere a lui Donald Trump. În Statele Unite și - ca să fim sinceri - nu numai acolo, majoritatea oamenilor și-au cam pierdut încrederea în politicieni, în mass-media tradițională, în apostolii corectitudinii politice, în instituțiile statutului, în justiție, în educație, în experți de tot felul, în știință, ș.a.m.d. Dacă așa stau lucrurile, istoria ne învață cum se vor termina toate acestea.
In ce mă privește, acum în preajma sărbătorilor de iarnă și nu înainte de a vă dori un An Nou fericit și, de ce nu?, chiar mai bun decât precedentul, prefer mai degrabă să mai arunc o dată o ultimă privire în retrovizor pentru a vă prezenta o selecție a celor mai frumoase momente lirice ale acestui an, așa cum le-am retranscris «la cald» în cronicile mele publicate fie aici, pe Liternet.ro, fie pe pagina mea de Facebook.
CEL MAI BUN SPECTACOL DE OPERĂ: Adriana Lecouvreur (Cilea), Opera din Paris (OP), Sala Bastille, 16/01/2024.
«De la bun început, trebuie spus că am asistat la un grandios spectacol de operă, în care am avut de toate: soliști foarte buni, o montare scenică de excepție și o orchestră în mare formă. [...] Personal, actul al treilea mi s-a părut a fi de o frumusețe năucitoare, cu această sală de bal a Hotelului de Bouillon transformată într-un mini-teatru unde se joacă mai întâi baletul Judecata lui Pâris, pentru ca, mai apoi, Adriana Lecouvreur să atace cu impetuozitate monologul infidelei Fedra, insultând-o astfel implicit pe prințesă. O sală arhiplină i-a ovaționat îndelung atât pe soliști, cât și echipa artistică împreună cu excelenta orchestră a operei condusă de italianul Jader Bignamini. Toți cei prezenți păreau conștienți că asistaseră la un mare moment de operă, în care două artiste extraordinare, Anna Netrebko și Adriana Lecouvreur, contribuiseră fiecare la perpetuarea legendei celeilalte.»
CEA MAI BUNĂ SOPRANĂ: Nadine Sierra (Violetta Valéry) în Traviata (Verdi), Opera din Paris (OP), Sala Bastille, 21/01/2024.
«[...] De fapt, îmi doream neapărat să revăd Traviata mai ales pentru ea, pentru încântătoarea soprană americană Nadine Sierra, care m-a impresionat atât de mult în rolul Luciei di Lammermoor în urmă cu doi ani la Teatrul Liceù din Barcelona. Primul ei act este un foc de artificii permanent, culminând cu un final apoteotic în Ah, fors'é lui..., care declanșează un entuziasm general în uriașa sală a Bastiliei. La pauză, credeam că nu prea mai rămăsese nimic de văzut. Mă înșelasem! În actul al doilea, registrul se schimbă complet. Spectatorii asistă acum uluiți la o confruntare vocală antologică între Violetta Valéry și Giorgio Germont, a cărei intensitate dramatică amintește de cea din actul al doilea al operei Tosca, cu Callas și Gobbi la Covent Garden în 1964. Interpretată cu delicatețe, aria Dite alla giovine... contrastează din plin cu puterea dramatică a fierbinții rugăminți Amami Alfredo adresată iubitului ei, cu puțin timp înainte de a-l părăsi. Fără îndoială, ultimul act este cel mai emoționant, cu acest parlando din scena scrisorii, care anunță un memorabil Adio dell passsato, cântat parcă printre hohote de plâns. Spre deosebire de atâtea alte soprane, Violetta Nadinei Sierra nu moare plesnind de sănătate. Dimpotrivă. Spectatorii resimt din plin durerea fizică și psihologică a Violettei grație nuanțelor care continuă să îmbogățească la nesfârșit vocea Nadinei Sierra pe tot parcursul celui de-al treilea act. Pur și simplu excepțional!»
TENORUL ANULUI: Pene Pati în Faust (Gounod), Opéra din Paris (OP), Sala Bastille, 05/10/2024.
«Pene Pati, tenorul cu fizic de rugbist, va debuta în 2025 la Metropolitan în rolul Ducelui de Mantua. Până atunci, el se antrenează din greu în imensa sală a Operei Bastille. Chiar dacă au mai rămas niște fotolii libere, spectatorii prezenți l-au aplaudat furtunos ieri seară pentru prestația sa din Faust. Adevărul este că, timp de patru ore, samoanul și-a surclasat colegii pe toată durata unui spectacol, în care nu trebuie să fii doar un excelent cântăreț, ci și un adevărat atlet. Aidoma unui sportiv polivalent, simpaticul tenor a jucat baschet, a zburat suspendat pe deasupra Parisului, a dansat pe ritmuri frenetice într-un club de noapte, l-a atomizat pe fratele Margueritei într-o luptă corp la corp și a participat la o adevărată cursă de cai pe străzile capitalei. Pati ne-a impresionat însă cel mai mult în calitatea lui de cântăreț de operă, oferindu-ne în repetate rânduri o sumedenie de tonalități suspendate la mare înălțime, care au depășit fără efort Orchestra Operei din Paris, condusă cu precizie de Emmanuel Vilaume. Registrul său vocal pare nelimitat, îmbogățit fiind de o vastă paletă de culori în infinite nuanțe, mai ales în excepționalul Salut, demeure chaste et pure. Pe scurt, un amestec de forță, ușurință și sensibilitate, dublat de impresia că tenorul mai dispunea de multe alte rezerve, în cazul în care ar fi fost necesar.»
CEL MAI BUN SPECTACOL DE OPERĂ ÎN VERSIUNE CONCERTISTICĂ: Andrea Chénier (Giordano), Teatrul Champs-Elysées din Paris (TCE), 18/10/2024.
«[...] De mai bine de zece ani, în plină toamnă, undeva între mijlocul lunii septembrie și începutul lunii decembrie, corul și orchestra Operei din Lyon vin la Paris pentru a ne oferi o versiune de concert a unei lucrări pe scena Teatrului Champs-Elysées. În ultimii ani, am văzut astfel o serie de spectacole de un excelent nivel, cum ar fi Hérodiade, Adriana Lecouvreur, Manon sau Ernani. Vineri seara, a fost chiar mai bine decât de obicei: Andrea Chénier a atins perfecțiunea! O explicație ar putea fi faptul că doi din cei trei protagoniști principali (Anna Pirozzi și Amartuvshin Enkhbat) erau aceiași pe care îi descoperisem în urmă cu opt ani pe aceeași scenă, într-un spectacol de neuitat cu opera Nabucco, produs tot de către Opera din Lyon.»
CEA MAI BUNĂ MEZZO-SOPRANĂ: Ekaterina Semenchuk în Adriana Lecouvreur (Cilea), Opera din Paris (OP), Sala Bastille, 16/01/2024.
«Publicul s-a arătat la fel de entuziasmat și de Ecaterina Semenchuk, care a întruchipat-o cu brio pe Prințesa de Bouillon, rivala răzbunătoare a Adrianei Lecouvreur. Mezzosoprana rusă și-a exprimat în mod remarcabil dragostea ei pentru Maurice de Saxe în dificila arie Acerba voluttà, dolce tortura din actul al doilea. După ce în ultimii ani am văzut-o în rolurile Azucena, Dalila și Hérodiade, pot afirma că Ecaterina Semenchuk face cu siguranță parte din acei cântăreți de operă cărora le vom duce dorul atunci când se vor retrage.»
CEL MAI BUN BARITON: Ludovic Tézier în Simon Boccanegra (Verdi), Opera din Paris (OP), Sala Bastille, 19/03/2024.
«Dacă din punct de vedere scenic spectacolul este pur și simplu sinistru, din punct de vedere muzical lucrurile stau exact invers: vocile sunt absolut încântătoare! Ca și în 2018, rolul principal este interpretat de imensul bariton Ludovic Tézier. Cuprins de remușcări, paternal, autoritar, resemnat, pacifist, protector, acestea sunt doar câteva din multiplele fațete ale acestui personaj shakespearian complex care este Simon Boccanegra, pe care francezul reușește din plin să le evidențieze pe durata întregii seri! Relația tată-fiică este un leitmotiv puternic în operele lui Verdi, care se explică și prin faptul că el și-a pierdut cei doi copii la vârsta de 26 de ani. Spre deosebire de Rigoletto sau Miller, Simon Boccanegra nu-și sufocă fiica cu dragostea sa, ba dimpotrivă. Emoționantul său duet cu Amelia din primul act nu se încheie cu un Mia figlia, ca în Rigoletto, ci cu un simplu Figlia!, pe care Tézier îl rostește apăsat mai degrabă decât îl cântă. La fel de exemplară este și confruntarea cu arogantul patrician Fiesco, interpretat de basul finlandez Mika Kares, a cărui voce de bronz produce un puternic efect nu numai asupra lui Simon Boccanegra. Finalul, poate singurul lucru reușit în această montare, este magistral, cu acest doge bătrân care moare în picioare, susținut de Fiesco, inamicul său de-o viață. Apoi, Tézier traversează mulțimea și urcă, încet dar maiestuos, treptele care îl conduc pe puntea vaporului ce tronează în mijlocul scenei.»
CEL MAI BUN BAS: Paul Gay în Damnațiunea lui Faust (Berlioz), Teatrul Champs-Elysées din Paris (TCE), 21/03/2024.
«Basul Paul Gay întruchipează un Mefistofele de toată frumusețea, înalt, zvelt, cu un pantalon roșu aprins și cu un zâmbet mai mereu malițios. Grație unei voci puternice, francezul este dominator mai ales în scena din taverna Auerbach din Leipzig, atunci când interpretează Chanson de la puce.»
CEA MAI BUNĂ REGIE: Damiano Michieletto în Don Quijote (Massenet), Opera din Paris (OP), Bastille, 23/05/2024.
«[...] Spre deosebire de baletul clasic al lui Nureev, Damiano Michieletto a ales să transpună acțiunea în zilele noastre, ștergând orice referință la Spania. Uzat, bolnav și îmbătrânit înainte de vreme, Don Quijote trăiește din amintiri în apartamentul său de o austeritate elegantă (Paolo Fantin), în care predomină o multitudine de nuanțe de verde. Din când în când, din bibliotecă, din bufetul salonului sau pur și simplu din pereți ies - ca din morminte - niște fantome ale trecutului, veritabile spectre negre ce par a-l bântui la nesfârșit. Deși în această producție Dulcineea a murit de multă vreme, ea reprezintă, fără îndoială, un punct fix al acestor aduceri aminte amare. Această fată, care refuzase cândva dragostea cavalerească lui Don Quijote, îi apare neîncetat, în floarea tinereții sale, liberă, senzuală și încă incredibil de modernă. Iat-o mai întâi aplecată asupra caietului ei într-o sală de clasă, apoi învârtindu-se pe un căluț de carusel sau rătăcind printr-o pădure luxuriantă și, în cele din urmă, dansând sălbatic pe o masă la o petrecere de liceeni, mereu frumoasă, mereu fericită în superba ei rochie roz de satin! În mod evident, fata aceasta ar fi trebuit să fie a lui și numai a lui, continuă să își spună Don Quijote, care suferă adesea de halucinații. Devotamentul valetului său, Sancho Panza, nu mai poate fi suficient pentru a-l putea salva de o moarte iminentă care îi dă târcoale, după atâția ani de viață neînțeleasă și petrecută în căutarea unui ideal. La regizorul italian, totul este atent cântărit, textul este analizat în cele mai mici detalii, jocul actoricesc este precis și captivant, luminile (Alessandro Carletti) sunt magnifice iar costumele (Agostino Cavalca) de o simplitate spilcuită. În aceste condiții, ecartul pe care regizorul și-l autorizează față de libret nu este în niciun caz stânjenitor pentru public. Mai degrabă, el permite spectatorului să acceadă la o grilă de lectură nouă, originală chiar.»
CEA MAI BUNĂ TÂNĂRĂ CÂNTĂREAȚĂ DE OPERĂ: Gloria Tronel în The Exterminating Angel (Adès), Opéra din Paris (OP), Sala Bastille, 06/03/2024.
«[...] Dacă toți ceilalți cântăreți sunt foarte implicați pe scenă, tânăra soprană franco-română Gloria Tronel, care a câștigat Marele Premiu al Concursului internațional George Enescu de la Paris în octombrie 2023, este o Leticia Meynar sclipitoare în rochia sa verde-turcoaz cu paiete strălucitoare. Vocal, ea ne răsfață cu o sumedenie de acute, pe care le credeam imposibil de atins, toate executate cu o ușurință deconcertantă. După această prestație, la numai 30 de ani, cariera Gloriei s-ar putea să decoleze ca o rachetă spațială, mai ales ca artista dispune și de calități actoricești ieșite din comun.»
CEL MAI BUN TÂNĂR CÂNTĂREȚ DE OPERĂ: Ariunbaatar Ganbaatar în Traviata (Verdi), Filarmonica din Paris (FP), 08/12/2024.
«[...] Ce să mai spunem despre Ariunbaatar Ganbaatar, acest bariton mongol cu un nume impronunțabil, absolut strălucitor în rolul lui Giorgio Germont? Ascultându-l ieri, în timp ce cânta pe scena Filarmonicii din Paris, mi-am zis că acest tânăr de 35 de ani, de care îmi voi aminti mereu, nu este altceva decât un mix miraculos între francezul Ludovic Tézier și compatriotul său Amartuvshin Enkhbat. Pe scurt, între doi dintre cei mai mari baritoni ai momentului. Vocea sa învăluitoare are o mie și una de nuanțe, ceea ce îi permite să se impună fără dificultate în fața celorlalților cântăreți și, cu atât mai mult, în fața publicului. Pe bună dreptate, prestația sa excepțională a fost salutată cu un potop de urale și aplauze de o sală arhiplină, atât în timpul cât și la sfârșitul spectacolului. Și chiar dacă în acest mediu extrem de exigent este câteodată mai ușor să ajungi în vârf decât să te menții acolo, cred că sunt șanse destul de mari ca tot mai mulți iubitori de operă să-l descopere și să-i învețe numele în anii următori.»
