Când eram mică și făceam pluta pe Dunăre, îmi ziceam că Dumnezeu mă ține-n palme și mă plimbă-n bătaia soarelui. Și-atunci, - câtă minte-aveam la paișpe ani? -, m-am rugat să am înțelepciunea de mă lăsa în viața ca-ntr-o plută nesfârșită în care sunt ținută pe brațe cu atâta duioșie, c-oi scoate-o eu la capăt. Între timp, mintea mi s-a lărgit și-nțelepciunea aia primitivă de puștoaică cu pierce în nas și corp schilod, s-a-mpuținat într-o închipuită deșteptăciune. Și m-am contrat cu mâinile invizibile care voiau să mă țină pe linia de plutire și m-am luat la pumni cu acceptarea și am încetat să mă mai rog. Și m-am crezut zmeu și mi-am scrântit zborul și mi-am crescut cucuie pe limbă și furie pe artere și am obosit ș-am plâns. Dar destul despre credință. O trâmbițează alții destul. Prea joacă toată lumea alba-neagra c-un Dumnezeu care n-are a face cu Dumnezeul ăla mișto, care pentru mine rămâne în solourile lui Jimmy Page, în Maestrul și Margareta, în Bach și-n imperiul Bizantin. Acum stă cocoțat în birouri politruce, la gâturi care-apar la televizor, în discursuri semidocte și-n imagini kitschoase pe facebook la care primesc cinșpe mii de taguri nesuferite. Destul. Deși e Crăciunul. Și poate mai mult ca niciodată ar trebui să amintim popimii care ține predici despre sfânta Moscovă prin bisericuțe de provincie, la mamăi care-ar putea fi ale noastre, că pe 25 decembrie, Rusia a bombardat Ucraina iarăși. De Crăciun.
2024. Să vă ia dracu cu rușii voștri cu tot. În vreme ce moartea-și întindea tentaculele de dragul psihopatiei peste ucraineni, eu beam rom cu cola și mă certam c-un dobitoc care mi-a zis că ucrainenii se cred ruși. Și cum, bă, boule, se face că-i război de trei ani acolo? Cu cine se omoară rușii?, cu extratereștri? Nu știu dacă așa a fost de la începuturi, dar am senzația că trăiesc într-o lume în care arma argumentului, a empatiei și a bunului simț, e castrată de-o psihoză în masă în care urâm pe cine nu trebuie, luăm apărarea criminalilor, dăm șuturi Europei, reclădim ziduri care au mai fost și care-au căzut în numele libertății, și-n fine. Lumea-i cu curul în sus și eu m-agăț de stele și vorbesc despre dreptate la masa de Crăciun la care n-aude nimeni. Avem cianura prostiei în urechi, colcăim de bine, purtăm treninguri adidas și papuci balenciaga, avem căști fără fir și mall-uri, bani în cont și pomul de Crăciun doldora de cadouri sofisticate, dar lumea ne e strâmtă și pardesiul libertății nu ne mai ține de cald. Ne-ncorsetează că nu știm ce să facem cu fericirea. Ne-ndoaie lipsa unui tătuc care să ne pună pe șine și să ne ghideze ca niște roboței c-un gps vai mama lui. Ne e lene să trăim ș-atunci urâm pe de-andoaselea. Ne e lene să muncim și-i cărăm pumni capitalismului. Ne e lene să iubim și-i urâm pe gay. Ne e lene să facem exerciții de imaginație, ne e lene să antrenăm mușchiul empatiei și băltim în glodul prostiei, a inepțiilor, a imposturii și a nefericii. Ș-apare câte-un guru care ne vorbește despre nația noastră de proști ce suntem, iertați-mă, ne transformăm în mădulare omenești erectile de-atâta patriotism pe care scuip.
2024. Furie. A naibii furie cu care nu știu ce să fac. A naibii chestie că iarăși nu pot să tac și să fac pluta pe Dunărea nesfârșită. În fine. 2024. Să fie dracului pace. Și pacea-nseamnă să știm să stăm de partea dreaptă a istoriei. 2024: mă simt datoare să urăsc în locul nostalgiei unora. Urăsc comunismul deși nu l-am trăit, ei îl plâng deși le-a fost frig de-atâta nea Nicu. Și pentru că în 2024 mi s-a zis: vezi-ți de scena ta, mă-ndrept către teatru.
Hello, Ceaușescu și PAM. Pentru madamele comentace pe fb, prinse între-o ciorbă și-un share la programul hrană, apă, energie, care au senzația că meseria noastră are legătură cu niște mici scenete și trei glume, o reclamă la conserve și-un serial în prime time, care habar n-au cu ce mama naibii se mănâncă meseria asta, care-s salariile și de câte ori ne-a înghețat curul în stradă pentru cultură, invit politicos să vorbim despre teatru. Două premiere am scos anul ăsta și să dea naiba dacă n-au venit mănușă peste un context politic deraiat și mai ales ca o ungere pe suflet a mea personală de-a putea spune pe scenă, povești despre comunism și extremism. Hello, Ceaușescu (r. Matei Lucaci Grunberg), o mostră despre cum a fost. N-am trăit comunismul, dar dacă spectacolul reprezintă 1% din ce-ați trăit voi, mie de-a ajuns să-nțeleg că nu vreau să cunosc mai multe. N-am să intru-n detalii despre bucuria de-a lucra cu echipa spectacolului ăstuia, de a reconstitui bucățele de istorie, n-am să vorbesc despre câte podcast-uri, discuții la bere, cărți, câtă documentare s-a făcut pentru ca spectacolul ăsta să se nască. N-am să vorbesc nici despre senzația pe care am avut-o jucând spectacolul ăsta după primul tur al alegerilor, când alergam între teatru și piața universității, și strigam în spectacol și-n viață același cuvânt: libertate. PAM. Alex îl numește un spectacol prăjeală. Și este. Cred, în continuare, că umorul ne salvează și mai cred că cine se oripilează de gradul prăjelii acestui spectacol, nu-nțelege că suntem un popor uleios ca un maldăr de cartofi prăjiți arși. Și că prăjeala asta care ne mănâncă creierele betegite de lipsa minimă a lecturii, naște tirani pe care nu-i dibuim, nu-i anticipăm, nu-i devoalăm la timp, și ne trezim cu extremismul pe pernă și nu-nțelegem de ce nu putem să respirăm.
Facts. Am primit amenințări și futu-ți gura mă-tii, dacă mai ieșiți în stradă, vedeți omor ce vă dăm.
2024. Anxietate. M-a lăsat fără aer, m-a peticit cu zeci de infarcturi închipuite, m-a țintuit în stradă c-un plâns care nu se mai termina, m-a anihilat într-atât încât n-am mai avut cuvinte să mă explic, m-a făcut terci, m-a îndepărtat de mine, m-a scos la alergat la patru dimineața, mi-a dat insomnie, ură și frică. Și când în sfârșit corpul meu a încetat să se zbată, s-o urască, să vrea s-o extermine, în mine s-a făcut liniște și am învățat să fac iarăși pluta. N-a fost ușor. A fost cel mai cumplit episod din viața mea, amestecat cu moarte și frică, panica vârstei de douășapte de ani, a fost cu chin și neputință, a fost cu repetiții pe pilot automat și zeci de ore de terapie. Dar a fost necesar. Iar cei care citesc aceste rânduri și trec prin asta au nevoie să audă că: o să treacă. Ș-atunci când va trece, se va-ntâmpla cel mai minunat lucru din viața ta.
O să stai ghemuit pe-o canapea și o să te ții în brațe. O să te lași de alcool o perioadă și o să vezi lumea în forme clare. O să alergi atât de mult încât ghemul de furie și frică o să se deșire într-o transpirație care spumegă a dor de tine. O să te uiți în oglindă și-o să vezi că ți-a căzut părul și cearcănele îți atârnă ca niște sâni plin de lapte până la buricul nasului. N-o să fii neapărat frumoasă, dar o să ai curajul să te uiți în ochii tăi și-o să faci bilanțul oboselii. O să te iei la bani mărunți și-o să descoperi lucruri de care habar n-aveai și-o să-ți dai seama cât tare te-ai înstrăinat. Ș-atunci o să te iubești cu o căldură care o să-ți fiarbă lacrimile și obrajii or să se îmbujoreze de drag. Și n-o să aibă nimic de-a face cu iubirea de sine și bullshit-ul bășit din reels-uri de pe instagram, în care toate-s niște guru ale acceptării de sine, nu, o să fie ceva atât de carnal ca un amor la patru dimineața, c-un om pe care-l iubești și nu l-ai mai văzut de ani de zile. O să fie cu grijă și răbdare. O să vină cu nu-uri la pachet, curaj și aripi să zbori. O să fie greu, al dracului de greu, dar o să-nțelegi că fără asta, n-ai fi putut să crești. 2024. Maturizare. 2024. Am împlinit 27 de ani. Sunt obsedată de vârsta asta de la 7 ani. Ce fac cu obsesia? O iau și-o fac piesă de teatru: CLUB27. (Mimi Brănescu, unul dintre oamenii mei preferați găsiți în anul ăsta tăvălug, ca un sprijin și-un umăr de scris și nu numai.)
Mă mărit. Și poate de-aia e paradoxal. Că e cea mai bună perioadă din viața mea. Cred în echilibru. Și cred că binele trebuie trăit c-un picior în afara lui, pentru ca atunci când viața te lovește să nu cazi în fund ca pe-un patinoar la care n-ai primit dreptul la patine. Dacă s-ar termina toți stâlpii din lume, m-aș cocoța în ochii lui Alex și tot aș vedea lumina felinarului. Dacă s-ar termina bordurile din lume, familia mea s-ar vopsi alb și și-ar înfige căldură-n ciment, pentru ca eu să pot să fumez o țigară și să plâng, într-o noapte de vară, în miezul străzii. Nunta mea a fost cea mai frumoasă nunta la care am fost. Poate și din cauză că am fost beată și am avut rock, dar și pentru că iarăși mi-am adus aminte ce înseamnă recunoștința pentru: familie, Alex, prieteni, nași. Să dea naiba dacă nu m-am distrat cum nu m-am distrat niciodată. Oameni care ar fi trebuit să fie pe ringul de dans și n-au fost: Mioara, Bibi, Marian. Sunt sigură cu Mioara a băut bere de ghimbir, Bibi spriț și-a ascultat Scorpions și Marian a fumat Marlboro roșu lung. Și sunt sigură că uneori, dorul străbate sferele și cerul se-apropie de pământ pentru ca oamenii care nu mai sunt să sărute creștetul celor rămași în semn de binecuvântare.
Recunoștință. Dex. Recunoștința este o obligație morală pe care cineva o are față de cel care i-a făcut un bine. Este o recunoaștere a unei binefaceri primite. Sinonimele includ gratitudine și aducere aminte cu dragoste, cu devotament a unei binefaceri primite.
Definiția mea. Recunoștința e ceva ce uiți adesea, dar când îți amintești, în tine se face primăvară și salcâmii fac miere peste firele tale de păr.
2024. M-am angajat la Comedie. După drumuri și drumuri și drumuri pe autostradă, după curajul de a-mi da două demisii într-un singur an, după panică și frică, după ce mi-am băgat și scos picioarele de sute de ori, teatrul ăsta m-asimilează cu iubire și colegialitate și eu sunt fericită.
2024. Nu știu dacă sunt fericită. Sunt. Printre îngrijorări, rămășițe de anxietate, ipohondrie latentă, oboseală, furie și harță, sunt fericită, dar mai mult decât atât sunt recunoscătoare. Am învățat din nou să mă rog, să spun te iubesc, să-i zic maică-mii ca e cea mai bună prietenă a mea, să beau bere cu Alex și Bibi, prietenele mele de la trei ani, să fac pijama party cu Ioana și Teo, să vorbesc despre terapie cu Flo, să fac baby-sitting cu ghemotocul de iubire Steph, să mă văd mai des cu familia, să-l țin de mână pe Alex. 2024. Am început iar să cânt și să scriu pentru mine. Pentru c-așa vreau eu. Și da. Sunt fericită. Rămân c-un picior în afara binelui și-s pregătit să mă dau pe pârtia a ce va să fie. Și dacă va fi să-mi înghețe limba-m stradă strigând libertate și de va fi să scuip pe suveranism și de va fi să fac și teatru care nu-mi place și de va fi să trebuiască să merg la înmormântări și de va fi să plâng și de va fi să mă chircesc de dor, am s-o fac și-am să zic: așa-i viața. Cu toate. Noroc de mâinile invizibile care ne țin hățurile liberului arbitru.
2025. Să fie pace.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)