"Bine dar cum de nu știi că X - un politician foarte cunoscut din unul din partidele de guvernământ - este șeful traficului de droguri din Tirana. Și le aduce aici! Că de la el avem toate nenorocirile astea". Tac. "Ah, deci nu vrei să vorbești despre asta. Te faci că nu știi!" Încerc un timid "Dar de unde să știu așa ceva?" "Cum de unde? De la televizor. Ziceam că ești informat dacă stai în America, dar văd că voi de acolo nu știți nimic". Oricum acum fusesem informat, nu mai puteam zice nimic. Și ghinion că tocmai mă întorsesem dintr-o vacanță în Albania și ratasem ocazia când eram la Tirana să întreb acolo pe stradă dacă ei știau cine este șeful traficului de droguri că poate s-o fi spus și la ei la vreun televizor.
Oricum sunt reticent să intru în discuții în contradictoriu că ajungi de nu mai poți să-ți termini berea sau cafeaua de abia începută. Mi-am învățat lecția în timpul pandemiei când orice întrebare, oricât de benignă, aducea o avalanșă de mesaje și link-uri cu articole care-mi blocau WhatsApp-ul. Și nimeni nu voia să se lase mai prejos și să mă abandoneze în ignoranța mea, manipulat de neroziile științei globaliștilor și neo-marxiștilor.
"Bine că ai mai venit pe aici să te cureți spiritual de aerul ăla toxic din New York" mi-a spus odată un actor, cu etichetă de credincios, pe care de abia îl întâlnisem prin intermediul unui amic. Și nu numai el știa adevărul despre aerul toxic al Americii, ci și mulți alții pe care-i mai întâlneam și care aveau un văr de-al doilea de cumătru cu o soră care are un băiat al cărui unchi de al treilea din partea tatei stătuse o săptămână în Los Angeles și a înțeles "cu ce se mănâncă America".
"Preoții n-ar mai trebui să slujească pe gratis de când li s-au luat bisericilor averile mânăstirești". Tonul trist și morga indignată, tipică, denota lipsa de dubii. Omul, altul pe care-l întâlnisem la o masă, se considera profund credincios deci spusele lui aveau în spate Atotputernica cunoaștere. Timid am încercat să-i bâigui ceva despre partea lui Cezar versus puterile cerești care ar fi trebuit să fie separate. De unde o fi scos-o pe asta mă întrebam? Dar acolo în bula în care tocmai nimerisem ideea fusese dezbătută pe toate fețele. "Adică cum la ce mă refer?" m-a întrebat aproape jignit. "Evident că la ce a făcut Cuza. Că era mason. Ce este de neînțeles în asta?" m-a întrebat mirat văzându-mi confuzia.
"Este clar pentru toată lumea că pe noi vor să ne extermine," îmi spuse un altul. Adică pe noi doi sau pe cine, mă întrebam uitându-mă în jur speriat, căutând săbii și pistoale și încercând iar să-mi ascund ignoranța cu privire la ideile conspirației universale. Dar nu, nu era vorba de noi doi. Era vorba de fapt de noi românii, adică tot poporul. "Bine, dar de ce ar face-o? Și cine mai exact? Și cum, că suntem cam mulți?" am întrebat. "Ei cine..." și dădu din cap cu milă cum că ar fi trebuit să știu asta. "Uită-te în jur, asta este grădina Maicii Domnului" îmi spune îndreptând-și mâna către niște lăzi cu sticle goale de bere. "Și de asta ne urăsc cu toții." Poate pentru că se terminase berea? "Soros își bagă coada peste tot și vrea să ne distrugă." E cam bătrân din câte știu, dar poate o fi suficient de vânjos. Cine mai știe în zilele noastre.
"Am votat-o pe Șoșoacă!" îmi șoptește conspirativ o doamnă ca și cum o votase pe Maica Domnului, cea cu grădina. Și era de la sine înțeles că eu ar fi trebuit să știu cine este acest personaj.
"M-am săturat de războiul ăsta de lângă noi. M-am săturat și de toți ăștia care vin aici și se lăfăie pe banii noștri. Americanii sunt de vină. Ei au pornit războiul ăsta că vor să distrugă întreaga Europă și pe noi cu ea."
Stau și nu mimez nici un gest și iau o gură de cafea. Se cam răcise deja. Doamna, o pictoriță cu valențe spirituale, continuă: "Lasă că vine Trump și termină el războiul ăsta." Nu pot să-mi ascund mirarea așa că simte că trebuie să mă lămurească. "Trump este familist, nu-i place să omoare oameni". Cu siguranță o fi familist din moment ce a adunat o întreagă colecție de familii la viața lui.
De fapt întrebarea pe care mi-o simțeam mereu tacit adresată era "dar cum de nu știi așa ceva din moment ce toată lumea știe". Era aproape imposibil de crezut că nu aș fi știut și mă simțeam mereu suspectat că aș ascunde ceva, sau că mă fac că nu știu, cei cu care vorbeam ignorând faptul că veneam din cu totul altă parte, și între noi se căsca un ocean în spațiu și gândire.
În septembrie în București auzisem cum că "ăștia ne vor duce la faliment" sau că "în doi ani ajungem ca Grecia." "Ăștia" erau guvernanții, iar încrederea în instituțiile statului era la nadir. Cei cu care stătusem de vorbă se simțeau deconectați de la întregul proces decizional. Și la fel ca în întreaga lume, politicienii români păreau incapabili să articuleze explicații clare și convingătoare pentru cei care suferă cel mai mult. Cu discursuri șablonarde și rupte de realitatea trăită de majoritatea populației, nu puteau oferi soluții concrete și chiar și cele încercate erau formulate într-un limbaj gol de conținut. Senzația generală era că o reală schimbare părea imposibilă. Și totuși, mulți dintre cei care formulaseră verdictele, chiar dacă nemulțumiți, urmau să voteze aceeași combinație pro-europeană. În partea cealaltă a spectrului am fost surprins să descopăr oameni pe care îi cunoșteam și care acum își schimbaseră simpatiile către extremiștii de dreapta. Am auzit tot felul de lamentări - despre cum "Occidentul ne satanizează", mantră preluată cu punct și virgulă de la propaganda rusă, cum că "războiul din Ucraina a fost pornit de ucraineni", sau cum că succesul pro-europenilor, conduși de "neo-marxista aia de la Harvard", în Moldova a îngropat șansele unionismului.
Sau pe cele mai vechi rostite cu mai multă convingere cum că "Europa ne-a închis fabricile și ne-a colonizat" sau cum "ne ia tinerii educați de noi pe gratis și-i folosesc ei". Ori că "România a murit" cum îi spusese cineva unei bune prietene. Când vorbeau, parcă îl ascultam pe Lavrov. Eram proaspăt întors din Albania, o țară "suverană" și "stăpână pe soarta ei," unde nu se simțea niciun "jug european." Dar, ironic, această suveranitate venea la pachet cu o sărăcie lucie, șomaj uriaș și drumuri aproape pustii de mașini. Prim-ministrul lor, deși mândru de independența țării, purta peste tot steagul Uniunii Europene, sperând să înceapă procesul de aderare cât mai curând posibil, proces care ar fi însemnat - paradoxal - pierderea unei părți din această suveranitate.
Îmi făcusem ceva planuri de călătorie pentru noiembrie. Era perioada ideală pentru destinațiile mele din Asia, iar ideea de a scăpa de frigul care începea să muște serios în New York spre finalul lunii mi se părea mai mult decât binevenită. Când un prieten m-a întrebat dacă mă voi duce să votez, am zâmbit și i-am spus că e puțin probabil să găsesc un centru de votare în locurile unde urma să merg. Eram mai preocupat dacă o să găsesc un hotel ca lumea și să încerc să nu mă îmbolnăvesc de la mâncare. Mă uitasem în România pe lista candidaților la președinție, și îmi era greu să mă decid. Oferta electorală era așa cum o știam cu toții - plată, previzibilă și mai ales plictisitoare - iar senzația generală era că, indiferent cine ar câștiga, diferențele nu ar fi fost majore. Oricum, aceleași figuri guvernaseră împreună înainte și reușiseră să nemulțumească pe aproape toată lumea. Criticile vehemente la adresa ofertei electorale erau, în mod tragic, justificate. Ascultând conversațiile la o terasă din București, cu o bere în față, am avut un gând fugar: "Așa ajunge să fie cucerită o țară. Nu îți mai trebuie armate." O colecție de candidați fără carismă sau viziune, votați în lentoare de un electorat captiv, fără alternative reale. Partidele, fiecare în bula lui, se preocupă doar de propriile interese, fără să înțeleagă nevoile reale ale oamenilor. Poate pentru că voiam să fiu liniștit în vacanță, m-am amăgit însă cu ideea apartenenței la Uniunea Europeană, care speram să fie un scut împotriva scenariilor distopice care-mi treceau prin minte.
Rezultatul primului tur al alegerilor mi-a readus în minte acel gând fugar: "Uite că s-a întâmplat." Și așa cum îmi imaginasem, în spatele mișcărilor politice de operetă, acționau profesioniști cu interese uriașe și cu bugete pe măsură operând de pe întreg mapamondul cum numai un actor statal o poate face.
La masa de Thanksgiving din New York, rezultatul primului tur al alegerilor din România a acaparat întreaga conversație. Spectrul influenței rusești - care și-a schimbat cizmele cu conturi de bitcoin pe blockchain - era prezent în toate conversațiile. Nici măcar Trump, un subiect obișnuit la orice întâlnire, nu a reușit să se insereze măcar cu timiditate în discuții. Chit că aceste două cuvinte, Trump și timiditate, nu pot fi folosite în aceeași propoziție. Întrebarea era simplă și apăsătoare: "Ce urmează?"
Pentru politicienii din România, rezultatul acestor alegeri, anulate ulterior, a fost un glonț care le-a trecut pe la ureche. Poate, cu puțin noroc, ca să nu sperăm la înțelepciune, vor învăța ceva din această experiență și nu se vor culca exact pe urechea pe lângă care, miraculos, le-a trecut glonțul. Pentru că ceea ce s-a întâmplat acum este doar începutul. Tactica se va perfecționa și va fi aplicată în alegerile din alte țări europene, cu mize mult mai mari decât în România. Iar dacă guvernele din vestul Europei virează spre dreapta, ajutoarele pentru Europa de Est vor scădea, ratingul României se va prăbuși iar argumentele suveraniștilor vor avea și mai mare priză la o masa de oameni și mai sărăcită.
Iar noul "Mesia de la Izvorani", chiar dacă va dispărea de pe scena politică, va lăsa în urmă o rețetă pe care alții - mult mai carismatici decât el - o vor prelua: concentrarea resurselor în mâinile unor oligarhi fideli, manipularea alegerilor, capturarea presei și, în final, o guvernare "eternă," în care mesajul este unic și opoziția redusă la tăcere transformând Romania în Georgia de pe Dâmbovița.
Deci meditați puțin la acest glonț care v-a făcut o favoare să vă treacă doar pe la ureche și încercați să explicați pe înțelesul tuturor ce s-a întâmplat. Și mai ales căutați pentru președinție pe cineva proaspăt, care să inspire speranță și nu aduceți una dintre fantomele trecutului ținute la murat în bula de sticlă a politicii. Și sperăm că peste patru ani, dacă ați căpătat ceva înțelepciune - dar nu rusească - , o înțelepciune care să vă ajute să supraviețuiți acești ani, să auzim de voi cu vești ceva mai bune la masa de Thanksgiving.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)