Albastru. Poezia. Fără de care nu aș mai putea niciodată. La bine și la rău. Ea e acolo întotdeauna și așteaptă trăirile mele să le întregească, să mă ajute, trebuie doar să mă apropii. Am citit poezie noisy și poezie blândă, poeți ai noștri sau ai altora, poezie nouă pentru mine sau veche. Dar anul acesta Cartea plantelor și animalelor a Simonei Popescu m-a mângâiat, m-a emoționat, m-a făcut să plâng, mi-a oprit respirația. Povestea are începutul cu mulți ani în urmă, în studenția timpurie. Botanica mi-a fost mai aproape, dar nici speciile de animale nu le-am uitat. După atâția ani, însă, să citești, în versuri, despre ele și să simți că trăiești (sau ai putea să trăiești) în lumea filmului Avatar a fost lucrul care mi-a depășit așteptările, recunosc. Să citesc despre emoțiile și trăirile mele prin asocierea cu speciile de flori, buruieni sau animale a fost din altă lume. Pe parcursul lecturii am pus semne, multe semne, ca să mă pot întoarce rapid. Căci așa este acest volum, nu te lasă după ce îl termini, te cheamă înapoi, în filmul pe care autoarea l-a creat, adăugând muzici, picturi, visări. A existat un moment în care m-am oprit și mi-am zis "Ierbarul! Mi-am găsit ierbarul!".
Apoi, mai am o poveste despre poezie. O singură poezie, de data aceasta. Scorpio Fish Soup. Îi aparține lui Gokcenur Celbioglu. Poezia aceasta am citit-o, via Fb, cu niște ani în urmă. O postase autorul, care o tradusese din limba maternă în engleză, lucru pe care nu l-am știut atunci, întrucât am uitat cine a postat-o rapid după ce am salvat-o pe telefon. M-am întors periodic la ea, pentru că s-a cuibărit bine în inima mea la momentul acela. De ce? Nu știu. Nu îmi pun întrebări în situația aceasta, întrucât sunt convinsă că atunci când se întâmplă să mă emoționeze ceva în acest fel, cu siguranță se închid doi dinți ai unui fermoar imaginar. Anul acesta, autorul a repostat-o la amintiri și așa am realizat că este a lui, am aflat și numele volumului de poezie în care este inclusă (Encyclopedia of Forgotten Things) și că îl voi putea procura și i-am scris și i-am povestit un pic. Pentru că albastrul de anul acesta a însemnat și să transmit celor care creează ceva, că ceea ce au creat a ajuns la inima mea.
Verde-conifer. Teatru. Anul acesta Ierbar, al lui Radu Afrim. Sigur, după ce citisem Cartea plantelor și animalelor, să aflu că Radu Afrim o va pune în scenă a fost o mare bucurie. După ce cu un an înainte am văzut Seaside Stories. Dar să văd spectacolul, să fiu acolo, să aud rostite toate poeziile cu semn, acelea însemnate de mine, a fost fericire, cu lacrimi, recunosc. De intrat in topul anului și de neuitat. Și poate, de retrăit. De retrăit, da.
Verde-catifea. Muzeul Schlossmuseum Linz Austria, cu expoziția Moss People a lui Kim Simonssom, o lume fantastică cu omuleți verzi childlike, din ceramică cu suprafața catifelată care mi-a amintit, din nou, de filmul Avatar. Mergând spre muzeu, băiatul verde, de dimensiuni uriașe, cu un xilofon la spate, comunicând cu dublura lui în miniatura, mi-a rămas în gând de atunci. Ca de altfel, întreaga expoziție.
Galben. Fotografia. Doamne, fotografia! Poate că ar fi trebuit să fie în capul listei, dar aici e locul ei, probabil. Să am prima expoziție personală de fotografie microscopică este vis devenit realitate. Sunt medic anatomopatolog, citesc în celule diagnostice rele sau foarte rele, schimbătoare de vieți și macaz pentru pacienți. Și nu mă refer numai la diagnosticele grave, ci și la cele bune, să le spun, pentru că nimeni, niciodată nu poate rămâne același om în așteptarea unui diagnostic. Dincolo de diagnostic și datorită profesiei mele, stă pasiunea mea. Să descopăr frumusețea din celulele și țesuturile umane și să le arăt celor care vor să privească. Fac lucrul acesta de mulți ani, curajul de a le arăta altora a venit în ritm de melc, dar a venit. Astfel că anul acesta s-a materializat expoziția Transplart aici, la Constanța (nume inspirat de un prieten care așteaptă un transplant), prin care am vrut "să transplantez" celulele din microscop în ochii privitorilor. Nu am cuvinte să mulțumesc celor care m-au încurajat, inspirat, ajutat.
Gri. Fricile. Frica. Negativul din top și poate, din fotografie. Da, e acolo, după colț și mă pândește permanent. Ea nu dispare, doar se ascunde uneori și mă lasă să uit că există. Dar știu, știu că este acolo și mă vânează permanent. Și un moment de neatenție e de ajuns ca să scoată ghearele din nou: hei, tu, încotro? De ce mi-e frică? De ziua de mâine, de neputințe, de limite, de gândul mai puțin bun, de boală sau bătrânețe. Dar lupt. Și lupta aceasta, de fapt, cred că merită mai degrabă locul ei în topul meu.
Alb. Libertate. Am călătorit anul acesta, altfel. M-am scos din zona de confort, cum se spune. Am zburat, am călătorit cu toate mijloacele de transport, cu gândul, cu autocarul, cu tramvaiul, trenul și cred acum că sunt în stare să și construiesc pe ici, pe colo, bucăți de autostrada și piste virtuale pe care să am curaj să zbor. Da, e cu emoții, mari și consumatoare uneori, dar merită fiecare minut.
Turcoaz. Muzici. Am ascultat multe ore MikroKosmos a lui Bela Bartok (da, celula este un microcosmos, poate este motivul pentru care ajunge la mine lucrarea aceasta) și Mad Rush a lui Phillip Glass. Dorința de a-l asculta live cândva, undeva pe Glass rămâne cu mine. Pe viu a fost anul acesta muzica Fado în Lisabona și nu știu pentru alții cum este, dar pe mine m-a făcut să simt emoție cu fiecare celulă.
Poezie, teatru, muzeu, fotografie, frică, libertate, muzici. Topul meu fără reguli din 2024.
Albastru, verde-conifer, verde-catifea, galben, gri, alb, turcoaz. Și toate culorile spectrului. 2024.
Poate că 2025 mă va face să scriu din nou un top în culori.
Cu speranță,
Oana
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)