Sub lupă: ROMULUS GUGA - Evul Mediu întîmplător. Tragi-comedie în două părți, trei interogatorii și un epilog sau Utopie dramatică suficient de reală pentru a fi tragică (1977 - 1979)

În prezent, se pare că suntem prinși în vâltoarea unei mari schimbări de paradigmă, lumea își schimbă calapodul și se-ndreaptă spre o destinație vagă, difuză, imprecisă. Ca om de teatru, constat că lumea teatrală este amprentată de civilizația imaginii, de semne ale postmodernismului și postdramaticului și de anunțuri ale postumanismului. În acest context, mă gândesc la piesa Evul Mediu întîmplător de Romulus Guga, autor pe nedrept uitat și care, aidoma lui Cehov, a trăit doar 44 de ani.

Romulus Guga (1939 - 1983), poet, romancier, dramaturg, editor al revistei Vatra, traducător, secretar literar al Teatrului Național din Târgu-Mureș, a fost, ca să folosim o sintagmă din romanul său emblematic Nebunul și floarea, "conștiința unei răni". Rana cu pricina este realitatea socială a acelor vremuri, este însăși România, o Românie sfâșiată și însângerată de dictatura comunistă.

Elaborată între 1977 și 1979, trecând prin mai multe variante, piesa va fi predată în a patra ei variantă Teatrului Mic din București, unde va fi jucată în 1980. Piesa Evul Mediu întîmplător este prezentată de către autor cu subtitlul edificator Tragi-comedie în două părți, trei interogatorii și un epilog sau Utopie dramatică suficient de reală pentru a fi tragică. Subtitlul ne indică clar cheia de lectură. Romulus Guga prezintă, în fapt, o societate distopică. Parabola politică a fost descifrată și atribuită de către critici unei extreme drepte îndepărtate ca timp și loc istoric de actualitatea românească. La timpul respectiv, a fost singura interpretare posibilă și acceptabilă. Dar publicul a perceput corect sugestia societății distopice, a identificat totalitarismul cu ideologia dictaturii comuniste, a recunoscut practicile ei dezumanizante.

Evul Mediu întîmplător amintește de înscenările din piesele lui Jean Genet, Peter Weiss, Fernando Arrabal, de anxietățile și presiunile psihologice din scrierile lui Franz Kafka, de farsele lui Max Frisch, de situațiile-limită din piesele lui Albert Camus sau Jean-Paul Sartre. La fel ca în romanul lui Ray Brandburry, Farenheit 451 - roman marcant al literaturii distopice -, în piesa lui Romulus Guga, Caporalul Ioachim decretează "Cărțile trebuie arse. Lumea n-are nevoie de ele". În Evul Mediu întîmplător, avem de-a face cu prezența difuză a unei autorități totalitare, ce conduce prin "Centrul Internațional de Recreere Umană", dominat de o nevăzută Organizație sau Falangă. Guvernarea totalitară este cu atât mai terorizantă, mai opresivă și mai abjectă, cu cât nu se arată, nu-și dezvăluie chipul. Puterea este, însă, omniprezentă. Puterea observă, controlează, supraveghează, monitorizează toate acțiunile jocului. Ca dovadă, straniile convorbiri telefonice între Sergent și superiori. Consecința supravegherii produce tensiune extremă. Personajele trăiesc cu teama de sancțiune, pedeapsă, interogatoriu sau judecată. Strategiile supravegherii totalitare provoacă angoasa ca stare de fundal a piesei.

Eroul piesei, soldatul Honterius, va cunoaște Puterea prin intermediul instrumentelor ei: Judecătorul, Preotul, Străinul, Caporalul, Sergentul, Victoria, femeia resemnată, și Gloria, fata care învață. Mașinăria punerilor în scenă a puterii nevăzute are ca scop anularea personalității și a conștiințelor libere, înregimentarea în slujba unor crezuri străine. "Să slujești o idee în care nu crezi, e cea mai murdară politică", spune Victoria, femeia resemnată, ea însăși nefiind altceva decât o rotiță a diabolicului angrenaj politic. Cea mai seducătoare capcană, cea a iubirii, în care Honterius se refugiază crezând că află izbăvire în brațele Gloriei, se dovedește a fi doar un alt joc pervers al mecanismului ideologic. Mașinăria politică a societății distopice funcționează prin practici corupte, manevre murdare, capcane ademenitoare, înscenări depravate, jocuri imorale, dispozitive vicioase, prin care omul trebuie "stăpânit și dirijat". Primul pas de angrenare în mecanism este trădarea, delațiunea. Evenimentele societății sunt mistificate încă odată de cel numit Străinul, "cronicar decorativ", "monumentalist", care scrie conform dicteului domnului Caporal. Guga ne amintește, astfel, un crud adevăr: învingătorii scriu istoria. Situația acestui cronicar este ambivalentă. El scrie la ordin, dar el este, totodată, și ocrotitorul unei ciudate flori; este considerat de către ceilalți un scrib nebun care viețuiește în preajma unei flori și a unui papagal. Aluzie, poate, la condiția artistului în totalitarism. [Simbolistica florii îngrijite de cronicar trebuie căutată în romanul lui Guga Nebunul și floarea. În ultimele pagini din roman, ni se explică de ce floarea trebuie vegheată, ținută departe de conștiințele bolnave, departe de brutalitatea și eroarea umană. Aceasta este șansa ei de a deveni o plantă nouă, matrice a milioane de semințe ce pot rodi într-un nou univers.]

Obsesia tematică a literaturii lui Romulus Guga este spațiul claustrat, populat de prezențe nici vii, nici moarte. Spitalului cu culoare labirintice din "cartea-efigie" Nebunul și floarea îi corespunde, în piesă, spațiul labirintic al multiplelor săli de judecată. Într-un asemenea spațiu, evadarea nu e decât o capcană pentru o altă claustrare. Închisoarea pare a fi singura lume posibilă. Zidul sugerat în didascaliile autorului este element simbolic al claustrării.

Actor malgré soi al mascaradei social-politice, Honterius va înțelege, într-un târziu, rolul care i-a fost atribuit. Înainte de a fi spânzurat "precum tîlharii, între doi cîini", Honterius va devoala mecanismul și va protesta împotriva acestei "lumi de cîrtițe" unde "a gîndi e periculos". Finalul piesei aduce și o cumplită revelație: marea depravare este chiar histrionismul grotesc al mecanismului care se propulsează pe sine însuși prin înscenări și repetiții reluate la nesfârșit în Sala de Repetiții nr. 5 sau alte asemenea săli de la "Centrul Internațional de Recreere Umană". Într-o scurtă secvență, coda simfoniei distopice, un tânăr, personajul numit Al doilea soldat, "halucinat" de cele văzute - Honterius atârnând în ștreang - va scrie pe zid "Stop". În acest moment, cronicarul nostru, Străinul, îl va îmbrățișa pe Al doilea soldat. Lacrimile celor doi sunt semn de comuniune și de speranță. Sinistrei farse politice i se opune acest simplu gest uman: o îmbrățișare scăldată în lacrimi în preajma florii, simbol al renașterii. "Nimeni nu are dreptul să rămînă indiferent", spune Romulus Guga în caietul-program al spectacolului de la Teatrul Mic, din 1980, apel la rezistență în fața terorii.

Scriitura piesei este densă ca un poem, este o construcție elaborată și savantă bazată pe contraste puternice, baroce. Formele grotești ale mecanismului terorii, repetițiile și înscenările, distorsiunile neașteptate, confuzia real - ireal, conturează halucinanta anamorfoză a unei silnicii jucate pe scena mare a istoriei. Mecanismul de supraveghere, control și monitorizare a individului sau a societății sunt de o acută actualitate.

Pentru cel care a scris această piesă, am putea elibera "aplauzele închise în sicrie", cum spune însuși Romulus Guga în poemul Clovn.

Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, coordonat și prezentat de Liviu Malița, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.