Din luna martie, de când scânteia hazardului a produs întâlnirea mea cu LiterNet, s-a decretat mobilizarea masivă a tuturor căutărilor personale anterioare, puse deja în slujba artelor spectacolelor. Tot ce fusese orb, răzleț și întâmplător, dar constant așezat, până atunci, sub semnul interesului și curiozității de simplu spectator, a devenit mai mult de atât, căpătând nu doar direcție literară asumată, dincolo de (i)responsabilitățile unui vag comentator, cât și ținta unui jurnalism cultural de neofit, nemaipracticat vreodată. Rezultatul a fost inevitabil: creșterea exponențială a curiozității personale pentru artele spectacolului, deci și a căutărilor dedicate lor, până într-acolo încât am decis să studiez domeniul cu scop, asiduitate și metodă autodidactă. Așa se face că, noaptea de An Nou m-a prins în plină incursiune filmografică, când urcată pe Everestul filmului polonez, marca școlii din Łóđź și a făgăduinței tărâmului ei wajdian, când scufundată în adâncurile ei abisale, în lumea paralelă a oamenilor de fier și de marmură, cu egală ținută artistică și politică. Trecerea am făcut-o străbătând zăpada cartierului kieslovskian de blocuri socialiste, din Decalogul varșovian, în care m-am mutat pentru nesfârșite ore de delicii, cu rezerve de ceai (herbata) și ciocolată cu portocale, tăiată cu cuțitul în apă. Ce mi-am mai amintit, din delirul filmografic al acestui "cul de sac", despre fostul an, sunt doar puține referințe, nici măcar integral contemporane, dovadă a constantei mele slăbiciuni pentru atlantide imersate, aflate în lentă și făgăduitoare așteptare.
În ordine cronologică, menționez filmul sârbesc Budi bog s nama (ceea ce ar însemna Dumnezeu fie cu noi, tradus însă la noi și la alții ca Marele jaf al tramvaiului), doar pentru că este al aceluiași regizor Slobodan Sijan, care, încă neconvertit la titluri pravoslavnice, semna, în 1982, premonitoriul avertisment Maratonci trče počasni krug / Familia Maraton, sub înșelătoarea formă a comediei, prin care deconspira tragicele evenimente ce aveau să se petreacă în Iugoslavia, în decurs de un deceniu. În timp ce scriu acest text, aflu despre șocantul atac armat din Cetinje, Muntenegru, soldat cu moartea a doisprezece oameni, în prima zi a anului 2025. Este al doilea atac, în decurs de doi ani, în acest oraș mic și doar aparent liniștit, al Balcanilor.
Pun pe listă, mai departe, Le Procès Goldman, cu atât mai mult cu cât, între timp, l-am descoperit în distribuția lui pe Jerzy Radziwilowicz, minunatul om de marmură și de fier din inegalabilul diptic semicentenar al lui Andrzej Wajda.
În aceeași linie, a controversei politice, Jonathan Glazer spune povestea Holocaustului, în The Zone of Interest. O face din perspectiva criminalului, nu a victimei, de unde și controversa, susținută de declarația politică a regizorului la momentul acordării Premiului Oscar pentru cel mai bun film străin.
Tot politic, dar cu aplicație românească, menționez Clasat / Dismissed, cel mai mare șoc dintre toate cele produse vreodată mie de filmul românesc. Venind parcă din neant, filmul a fost premiat în vară, la TIFF 2024. În decurs de câteva luni, și-a adeverit ironica premoniție, în stil mockumentarist, odată cu anularea primului tur al alegerilor pentru președinția României.
Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii este un alt eveniment memorabil al experienței cinematografice românești din 2024, marca Radu Jude. Nu mai aștept nimic de la acest regizor, în afară de minuni.
Lista descoperirilor s-a completat cu teatrul, la care am aderat prin intermediul festivalului FAST, de la Târgoviște, al retrospectivei Silviu Purcărete, de la Craiova, al Întâlnirilor de la Cluj Napoca, ca și al SEAS, de la Constanța. Lista experiențelor ar fi prea mare. Sintetizez, doar. Spun că am descoperit, astfel, doi mari autori: un estet (Radu Afrim) și un autor etic (Thomas Ostermeier).
Lars Eidinger, distribuit în legendarul Hamlet, semnat de Thomas Ostermeier (despre care doar am citit, în revelatoarea carte-interviu Backstage Ostermeier de Gerhardt Jörder, apărută în 2024 la Editura Fundația Culturală Camil Petrescu), este protagonistul copleșitorului Sterben / Dying al regizorului Matthias Glassner.
An de an, de când cu întârziere descopăr muzica iugo-rock, ascult de Anul Nou câte un concert legendar al acestei discografii. Anul acesta a venit rândul formației Bajaga i Instruktori. Citisem despre muzicienii ei în cartea lui Radu Pavel Gheo, Disco Titanic, plină de referințe muzicale ex-iugoslave, în acord politic cu tema romanului devorat, dar muzica am descoperit-o pe Youtube în mod întâmplător, în tren, în drumul către Constanța, traversând podul de la Cernavodă. Cum filmez și fotografiez constant acest pod dublu, de fiecare dată când îl străbat, atașez filmul care îl ilustrează, care are în fundal melodia To nije igra / Nu este un joc, al formației Goran Bare i Majke, de pe albumul Nuspojave / Efecte secundare.
Nu aș încheia bilanțul 2024 fără a menționa o altă nouă dar veche descoperire, a autorului polonez de muzică de film Krzysztof Komeda, ale cărui acorduri de jazz, din filmele lui Roman Polanski, nu sunt cu nimic mai prejos decât cele ale lui Henry Mancini și ale panterei lui roz.
Închei, pe acordurile melodiei Ruđeni u tunelu / Născut în tunel a formației Perper, Muntenegru, cu speranța și urarea de a ieși din tunel, în noul an.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)