Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Aveţi una dintre cele mai interesante cinematografii europene, poate chiar mondiale


Iulia Blaga, un interviu cu Richard Peña

14.09.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Richard Peña a venit în România ca să strângă marfă pentru prima retrospectivă a filmului românesc, organizată la Lincoln Center din New York. În aprilie 2008, 20 filme româneşti vor fi arătate la New York. Jumătate vor fi filme clasice, jumătate succese ale ultimilor ani. Richard Peña e convins că cinematograful îi ajută pe americani să cunoască zone străine, cum e lumea arabă, şi regretă că nu reuşeşte să-i convingă şi pe politicienii americani să vadă aceste filme.


Iulia Blaga: De ce sunteţi aici?
Richard Peña: (râde). Sunt aici pentru că de ceva vreme vreau să organizez la Lincoln Center un program de filme româneşti. Am mai făcut unul la mijlocul anilor '80, când lucram la Chicago, am fost atunci la Bucureşti şi am văzut nişte filme din acea perioadă. Am păstrat relaţii bune cu prietenii români şi m-am străduit să mă ţin la curent cu filmul românesc, dar mai ales datorită ultimilor ani, când cinematograful românesc a devenit cu adevărat cunoscut în lume prin minunatul Moartea domnului Lăzărescu sau, recent, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, cred că a venit timpul să organizăm ceva la New York şi să aruncăm o privire asupra filmului românesc contemporan, dar şi asupra trecutului. Să arătăm că există un trecut şi o tradiţie. Deci în aprilie sperăm să prezentăm un program care va conţine deopotrivă filme clasice, din anii '40 până la începutul anilor '90, precum şi zece filme din ultimii 15 ani.

I.B.: Câte filme vor fi cu totul?
R.P.: Nu ştiu încă exact, dar probabil în jur de 20.

I.B.: Aţi văzut deja multe filme româneşti?
R.P.: Am văzut multe din anii '70, pentru că în 1984, când am venit prima oară, i-am cunoscut pe Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos. Am fost foarte impresionat de acea generaţie de cineaşti. M-au impresionat şi filmele lui Iulian Mihu. Deci cunosc puţin acea perioadă, dar, fireşte, cunosc şi filmele mai recente ale lui Lucian Pintilie precum şi pe cele care au mers în ultima vreme atât de bine în străinătate.

I.B.: Va fi primul program dedicat cinematografiei române de Lincoln Center?
R.P.: Da, n-a mai fost altul. The Film Society of Lincoln Center a fost fondat în 1991 şi, chiar dacă am mai arătat filme româneşti în diverse programe, n-am mai organizat un program dedicat în întregime României.

I.B.: Cum e văzut cinematograful românesc în Statele Unite?
R.P.: Dacă vorbim de marele public, acesta nu prea ştie, fireşte, mare lucru, pentru că nu ştie în general nimic despre ce e în afara Hollywoodului. Dar dacă ne referim la publicul adevărat, care, mai ales la New York, e interesat serios de cinematografiile străine şi e curios să descopere filme interesante, atunci pot spune că cinematograful românesc e în acest moment foarte "hot". România e văzută ca una dintre cele mai interesante cinematografii europene şi poate chiar mondiale. Moartea domnului Lăzărescu a fost extrem de bine primit. Foarte mulţi oameni l-au iubit şi au spus despre el că este cel mai bun film pe care l-au văzut de multă vreme încoace. Un mare succes l-a avut şi A fost sau n-a fost? care a avut cronici foarte bune. Când ai aceşti regizori e foarte clar că ceva se întâmplă în România, şi publicul vrea să afle mai multe. Eu aş vrea să ştie că ceea ce se întâmplă în România se întâmplă de ceva vreme.

I.B.: Că există o istorie a filmului românesc în spatele succeselor de azi.
R.P.: Americanii au probleme cu istoria, deci e bine să le reaminteşti că lucrurile au început uneori ieri.

I.B.: O să invitaţi cineaşti din România în aprilie viitor?
R.P.: Sperăm. Deocamdată suntem la capitolul organizare. Aceste lucruri depind întotdeauna de buget şi de timp, dar sperăm că printr-o colaborare cu Ministerul Culturii şi Cultelor să putem aduce şi cineaşti ca să cunoască piaţa americană, să se întâlnească cu distribuitori ş.a.m.d.

I.B.: Credeţi că programul de film românesc din aprilie 2008 va deschide drumul spre alte programe, de pildă spre retrospective ale anumitor cineaşti români?
R.P.: Desigur, de regulă asta se întâmplă. Se începe cu o privire de ansamblu asupra unei cinematografii naţionale. De exemplu, în 1996 am organizat cea mai amplă retrospectivă de până acum din SUA a cinematografiei arabe. Am proiectat atunci 57 de filme realizate din 1930 până în 1996, din toată lumea arabă - Egipt, Siria, Irak, Liban, Tunisia etc. De atunci încoace am mai realizat două retrospective ale unor mari cineaşti egipteni - Kamal Hussein şi Youssef Chahine, am consacrat un ciclu întreg Siriei şi vom dedica anul viitor unul Tunisiei.

I.B.: Deci puteţi ajuta la schimbarea mentalităţilor?
R.P.: Cel mai bun exemplu pe care îl cunosc şi pe care îl pot da referindu-mă la impactul muncii mele s-a întâmplat acum un an şi ceva când în ţara mea lucrurile erau chiar mai rele decât sunt acum. Oamenii spuneau tot felul de prostii despre politica externă şi s-a zvonit pentru un timp că ar fi posibil ca Statele Unite să invadeze Iranul. Şi unul dintre studenţii mei de la Columbia University s-a supărat foarte tare când a aflat şi m-a întrebat: "Dacă o să bombardăm Iranul, înseamnă că o să-l bombardăm pe Kiarostami?" Şi m-am gândit: "E bine, înseamnă că Iranul înseamnă ceva pentru acest tânăr. Faptul că a văzut filmele lui Abbas Kiarostami i-a creat această legătură cu o ţară care altfel poate ar fi rămas foarte îndepărtată." Poate e un exemplu exagerat, dar pe mine m-a înduioşat.

I.B.: Şi ce i-aţi răspuns?
R.P.: I-am spus că sper că n-o să bombardăm pe nimeni în Iran.

I.B.: Păcat că Irakul nu are un regizor la fel de cunoscut cum e Kiarostami.
R.P.: Noi nu cunoaştem cultura irakiană, pentru că dacă am cunoaşte-o, ţara aceasta şi oamenii ei ne-ar deveni foarte reali şi ne-am gândi: "Doamne, dar chiar trebuie să-i bombardăm? Poate putem sta de vorbă şi găsi o altă soluţie."

I.B.: Poate ar trebui să invitaţi şi politicieni când organizaţi astfel de cicluri de filme.
R.P.: Oh, am încercat.

I.B.: O să arătaţi şi filme româneşti la viitoarea ediţie a New York Film Festival, în septembrie?
R.P.: Da, suntem foarte bucuroşi să arătăm filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. A fost unul dintre primele filme alese. Va veni şi regizorul, dar nu ştiu încă dacă singur sau cu actorii.


Profil

Richard Peña coordonează Film Society of Lincoln Center (FSLC) şi este directorul Festivalului de Film de la New York, predând şi Film Studies la Columbia University. Situându-se între cinematecă şi cinematograf, FSLC programează în tot timpul anului cicluri şi programe de filme în special străine, fiind un reper pentru elita culturală americană. Richard Peña a mai venit în România în anii '80, dar acum organizează în colaborare cu Institutul Cultural Român din New York un program amplu consacrat cinematografiei române de ieri şi de azi.


(Interviu preluat din România Liberă, septembrie 2007)





Vin dintr-o ţară unde nu există multă curiozitate faţă de alte culturi
Iulia Blaga: În ce măsură programele pe care le organizaţi şi succesul lor pot influenţa distribuţia acestor filme în spaţiul american?
Richard Peña: Cred că arătîndu-le, le facem mai accesibile. Cît priveşte distribuţia propriu-zisă, lucrurile sînt mai complicate. Din păcate, vin dintr-o ţară unde nu există multă curiozitate faţă de culturile din alte părţi ale lumii. Asta pentru că Hollywood-ul este atît de puternic, iar filmele străine sînt blocate, indiferent de unde vin. E greu, dar cred că, în oraşe mari precum New York-ul, şi pentru oamenii care iubesc într-adevăr cinematograful, lucrurile pe care le facem înseamnă ceva.

I.B.: V-am întrebat asta pentru că filmele lui Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu - primele producţii româneşti distribuite în SUA - au rulat în cinematografe de artă.
R.P.: Desigur. Filmele oricărui mare cineast străin, fie că e din Franţa sau Iran, nu părăsesc niciodată sistemul "arthouse". Din păcate, uneori unul sau două filme ale lui Almodóvar pot avea un public mai numeros.

I.B.: Şi Wong Kar-wai?
R.P.: In the Mood for Love cred că a obţinut în jur de 1,5 milioane de dolari, ceea ce e foarte bine, dar e cam cît strînge Spiderman într-o după-amiază.

I.B.: Amélie a mers mai bine, nu?
R.P.: Da, a strîns cam 14-15 milioane.

I.B.: V-a plăcut filmul?
R.P.: Nu-mi place acest film, dar mă bucur că a mers bine pentru că, ori de cîte ori un film străin merge bine, el extinde publicul. Şi avem nevoie de asta.

I.B.: Dar ultimul film al lui Wong Kar-wai, My Blueberry Nights, realizat în America?
R.P.: N-a avut încă premiera, de-abia la toamnă. Pe mine nu m-a înnebunit, însă ultima parte, cea în care apare Natalie Portman, mi s-a părut cea mai interesantă.

I.B.: Pentru că Natalie Portman e foarte bună.
R.P.: Da. Dar celelalte părţi nu m-au amuzat peste măsură.

I.B.: Ce film românesc vă place?
R.P.: Ştiu cu puţin mai mult decît un spectator american obişnuit, însă nu prea multe. Acum mă pun la punct.

I.B.: O să invitaţi cineaşti din România anul viitor, în aprilie?
R.P.: Sperăm să putem aduce la New York şi cineaşti ca să cunoască piaţa americană şi să se întîlnească cu distribuitori. Colaborăm cu multe instituţii naţionale. De pildă, cel mai cunoscut în Statele Unite este programul anual dedicat filmului francez, "New French Cinema". Francezii au un sistem de promovare culturală foarte bine pus la punct. Ei aduc toţi cineaştii la New York. Cred că toţi avem de cîştigat din asta. Unele filme se vînd, cineaştii reuşesc să afle cîte ceva despre SUA şi despre piaţa americană, leagă contacte şi, chiar dacă acestea nu le folosesc pentru filmul cu care au venit, sigur le vor fi utile la următoarele. Francezii sînt foarte buni la promovarea culturii. Cred că ei au inventat-o. (rîde)

I.B.: Mi-ar plăcea să ştiu mai multe despre Lincoln Center şi despre The Film Society. Cîte proiecţii de filme aveţi pe săptămînă? Ce fel de public vine?
R.P.: Lincoln Center a fost fondat în 1959 şi construit într-o zonă muncitorească a New York-ului, mai slab dezvoltată la acea vreme. Vă amintiţi filmul West Side Story? A fost turnat exact pe locul unde se află azi Lincoln Center. Autorităţile s-au gîndit că ar fi bine pentru oraş dacă ar pune la un loc mai multe instituţii culturale şi ar construi un fel de cartier general. În timp, Lincoln Center s-a extins. În 1963 a luat fiinţă Festivalul de Film de la New York. În 1969 a apărut The Film Society of Lincoln Center, creat pentru a promova la Lincoln Center arta filmului. Noi nu ne ocupăm numai de Festivalul de Film de la New York. Organizăm şi o serie intitulată "Noi regizori / Noi filme" (în fiecare primăvară), iar în timpul anului facem proiecţii la Walter Read Theater (n.r. - unde va avea loc şi retrospectiva filmului românesc în aprilie viitor), edităm "Film Comment Magazine", care este una dintre cele mai bune reviste de film în limba engleză. Deci e vorba de o paletă largă de activităţi pe care le organizăm peste an. Walter Read Theater proiectează în general 4-5 filme pe zi, filme aparţinînd unor diverse serii şi retrospective.

I.B.: Este, aşadar, ceva între cinematecă şi cinematograf.
R.P.: Da, exact. Dar, probabil, e mai aproape de ideea de cinematecă, pentru că, de pildă, tocmai a luat sfîrşit un foarte simpatic ciclu pe care l-am organizat peste vară, despre Gérard Depardieu. Am prezentat 25 dintre cele mai cunoscute filme ale sale. În septembrie 2007 vom demara un ciclu pe care-l consacrăm anual cinematografiei latino-americane. Vom avea apoi un ciclu despre filmele de studio din anii '50-'60 din Hong Kong , intitulat "Cathay", iar în noiembrie vom prezenta un ciclu de filme croate. După cum vedeţi, programul nostru e orientat pe zone geografice foarte diverse.

I.B.: Nu prezentaţi şi filme americane?
R.P.: Ba da, în luna mai am avut o retrospectivă superbă Lee Marvin, cu filmele sale cele mai importante. E păcat că a fost un actor subestimat în timpul vieţii. Proiectăm şi multe filme americane independente, avem şi un ciclu lunar consacrat noilor documentare.

I.B.: Cînd elaboraţi programul pe o anumită perioadă de timp, să spunem un an de zile, vă orientaţi şi după ce e, să zic aşa, la modă?
R.P.: Strategia pe un an de zile ţine, în primul rînd, de disponibilitatea filmelor - în ce măsură le putem obţine, pentru cît timp, dacă sînt copii bune etc. Ne place să credem că noi creăm o modă, în loc să urmăm alte trenduri. Dar acum este momentul potrivit pentru filmul din România, pentru că există interes pentru această ţară. Iar noi nu facem decît să sporim acest interes. Îmi place să cred că spectatorii se uită pe programul anual al tuturor ciclurilor de filme şi spun: "Wow! Sînt şi filme hollywoodiene clasice, şi filme indiene, şi filme noi din America Latină, etc. etc.".

I.B.: Vin cam aceiaşi oameni la toate ciclurile?
R.P.: Aş spune că avem un nucleu format din oameni care vin peste tot, dar avem, de pildă, şi oameni care vin numai la filme japoneze. Sau oameni care nu vin decît la filme vechi realizate la Hollywood. Cred că publicul e mai degrabă dispersat decît omogen.

I.B.: Cum vă finanţaţi?
R.P.: Film Society e finanţată în proporţie de 98% din subscripţii, din bilete şi reviste vîndute, din donaţii. Doar 2% sau mai puţin vin dintr-o combinaţie de finanţări din partea Guvernului Federal al SUA şi a Statului New York. Deci orice facem trebuie să scoată cel puţin atîta profit cît să acopere costurile.

I.B.: Deci nu lucraţi cu o echipă prea mare.
R.P.: Nu e foarte mare. Avem nişte oameni care lucrează numai pentru strîngere de fonduri, pentru că este importantă. În Statele Unite, artele nu prea sînt susţinute public. Nu avem o tradiţie din asta şi nici nu vom avea.

I.B.: Care dintre programele pe care le-aţi organizat de-a lungul vremii vă este mai drag?
R.P.: Îmi plac toate. Trebuie să fiu ca tatăl care-şi iubeşte toţi copiii. Toate au parfumul lor, însă, ca toată lumea, şi eu mă plictisesc dacă văd acelaşi lucru. Iar ceea ce îmi place la filmul argentinian contemporan nu e neapărat ceea ce-mi place, de pildă, la filmul din Hong Kong al anilor '50, deşi mă atrag amîndouă. Îmi place să sper că ceea ce facem noi îi determină pe oameni să afle mai multe. "Ţi-a plăcut ce ai văzut? Atunci caută să citeşti mai mult despre acest subiect, caută să ştii mai mult."

I.B.: Aveţi şi o arhivă pentru toate filmele prezentate?
R.P.: Nu. După ce le proiectăm, le trimitem înapoi. Cînd s-a format Film Society a fost un soi de înţelegere cu Museum of Modern Art (care are una dintre cele mai mari arhive de film din lume) că nu vom crea o arhivă, ca să nu existe concurenţă. Am mare respect pentru arhivele de film, dar e cu totul altă muncă şi nu e exact genul de activitate care să mă intereseze.

I.B.: Aţi avut de-a lungul timpului invitaţi foarte interesanţi. Care v-a mers la inimă? Michelangelo Antonioni poate?
R.P.: L-am invitat în 1992 şi a fost minunat. Era foarte viu, chiar dacă vorbea cu oarecare dificultate, foarte încet, şoptea aproape. Era şi jenat că trebuie să vorbească în public. Am avut şansa să-l mai întîlnesc de cîteva ori pînă să moară. În decembrie 1991 am vrut ca primul nostru ciclu să fie o retrospectivă completă a filmelor sale. Dar italienii au tot amînat şi pînă la urmă l-am organizat în septembrie '92. A avut un succes enorm, iar Antonioni a fost foarte fericit că a venit.

I.B.: Era deja în scaunul cu rotile?
R.P.: Nu, dar dacă te uitai la el nici n-ai fi zis că e ceva în neregulă. Cred că îl deranja să-l priveşti ca pe un om bolnav şi obosit, ştiind ce bărbat frumos fusese.

I.B.: A fost un bărbat foarte frumos.
R.P.: Foarte. Soţia lui, Enrica, mi-a spus după ce el a murit că vizita în America a însemnat foarte mult pentru el, pentru că după 1992 a primit dintr-o dată multe invitaţii de peste tot. Au însemnat mult şi pentru mine aceste cuvinte.

I.B.: Aveţi mulţi prieteni printre cineaşti? Nu încercaţi să vă păstraţi obiectivitatea evitînd relaţiile prea amicale?
R.P.: Am relaţii foarte civilizate cu mulţi cineaşti, dar sînt puţini cei pe care îi numesc prieteni. Sînt mulţi pe care-i plac şi cu care m-aş putea împrieteni dacă am petrece mai mult timp împreună.

I.B.: Cu cine sînteţi prieten?
R.P.: Cu Olivier Assayas, de pildă. Îi respect foarte mult munca, îmi plac toate filmele lui, pe unele le iubesc foarte mult. E şi o persoană a cărei companie o apreciez pentru că e extrem de inteligent, simpatic şi cald. Şi chiar dacă îi proiectez sau nu filmele, ştiu că există o legătură între noi care trece dincolo de filme. Sigur, am prieteni şi printre cineaştii americani, pe care am reuşit să-i cunosc în decursul timpului, cu diverse ocazii. Dar uneori trebuie să menţii o oarecare distanţă pentru că, în ce priveşte New York Film Festival, trebuie să selecţionezi nişte filme şi nu te poţi ghida după afecţiunea pe care o porţi unui cineast sau altuia. Asta e meseria mea. Dacă nu le iau filmul, le spun că poate la anul îl vom lua pe următorul.

I.B.: Cam cîte filme vedeţi pe săptămînă?
R.P.: Depinde. În anumite perioade ale anului văd un număr ridicol de mic de filme, cîteva pe săptămînă, alteori mult mai multe - cînd facem selecţia pentru festival sau ne ocupăm de vreun ciclu de filme.

I.B.: Cam cîte filme se înscriu anual la New York Film Festival?
R.P.: Festivalul e destul de mic, prezentăm doar 25 de filme, deşi vedem cam 2.000 la preselecţie. De aici reputaţia lui de festival de elită. De fapt, încercăm să proiectăm ce e mai bun, chiar dacă nu propunem o panoramă. Sînt ani în care nu avem anumite zone geografice în selecţie. De exemplu, în acest an nu vom avea nici un film african. Îmi pare rău, ne-ar fi plăcut să avem, dar probabil n-am văzut filmele care trebuia.

I.B.: Dar care e sistemul? Cineaştii îşi trimit filmele sau le culegeţi de la alte festivaluri?
R.P.: Şi, şi. Avem în acest an, în schimb, două filme chinezeşti în selecţie. 2007 mi se pare un an foarte bun pentru cinematografia chineză.

I.B.: Ce părere v-a făcut Tuya's Marriage de Wang Quanang, care a luat Ursul de Aur la Berlin?
R.P.: E OK. Un pic prea etnografic pentru gusturile mele.

I.B.: A primit pînă la urmă Abbas Kiarostami viza de intrare în Statele Unite sau n-a mai încercat? (n.r.- După atacurile de la 11 septembrie 2007, cineastului iranian, invitat de Richard Peña la New York Film Festival, i-a fost refuzată viza.)
R.P.: Partea cea mai ciudată este că, în anii '90, Abbas a fost în Statele Unite de mai multe ori, dintre care de cinci ori la invitaţia noastră. Film Society a făcut o retrospectivă, i-am arătat filme în festival. A fost un musafir frecvent. Deci cînd a aplicat pentru viză în 2002, chiar dacă existau aceste noi restricţii, a sperat că, fiind Kiarostami şi venind de mai multe ori în SUA, va fi simplu. A fost o situaţie foarte jenantă pentru SUA.

I.B.: Dar şi pentru el.
R.P.: Da, dar incidentul a făcut ca Statele Unite să pară ridicole şi provinciale.

I.B.: Şi pînă la urmă a mai venit?
R.P.: A fost la sfîrşitul lui februarie 2007 pentru că Museum of Modern Art nu i-a proiectat doar filmele, ci a organizat şi o mare expoziţie cu fotografiile şi instalaţiile sale. A fost un mare eveniment, iar el a fost foarte fericit. Dar chiar şi atunci l-au ţinut la aeroport trei ore.

I.B.: E adevărat că anul 1992, cînd aţi început să prezentaţi la Lincoln Center filme iraniene, a declanşat în America interesul pentru cinematografia din această zonă?
R.P.: Cred că faptul că ciclul nostru s-a desfăşurat la New York, la Lincoln Center, a contribuit în mod evident, deşi nu era pentru prima oară cînd erau prezentate filme iraniene. Acesta este unul dintre avantajele pe care le oferă capitala culturală americană. New York-ul are o foarte mare influenţă asupra întregii ţări, iar faptul că noi am organizat acel ciclu în 1992 cred că a avut un foarte mare impact.

I.B.: Dar nu itineraţi o parte din cicluri?
R.P.: Uneori, da. Am itinerat recent, în aprilie, o retrospectivă completă a filmelor lui Kieslowski, incluzînd şi documentarele şi filmele de televiziune. A avut un imens succes şi a fost văzută în 14 locuri din Statele Unite şi vreo trei din Canada. Am avut săli pline la Decalog sau la Dubla viaţă a Veronicăi, dar nu la fel de pline la documentare, care din punctul meu de vedere sînt mai interesante, sînt ca schiţele pentru opera unui mare pictor. Te ajută să vezi traseul, paşii făcuţi pînă la capodoperele sale.

I.B.: Cum reuşiţi să lucraţi şi pentru Lincoln Center, şi pentru festival, şi să ţineţi şi cursuri la Columbia University?
R.P.: Festivalul e produs de Film Society of Lincoln Center, deci cele două lucruri alcătuiesc cumva o singură slujbă. Predatul este într-adevăr o sarcină în plus, dar am avantajul celor trei kilometri dintre Columbia University şi Lincoln Center. Am reuşit să-mi aşez cele două cursuri săptămînale în aceeaşi zi. În plus, vara nu am ore la Columbia. În septembrie 2007 şi ianuarie mai ales, programul meu e destul de încărcat, dar în restul anului mi-e mai uşor să-mi împart timpul.

I.B.: Ce alte filme mai prezentaţi în septembrie 2007 la New York Film Festival, în afara filmului lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile?
R.P.: Selecţia e variată, dar avem o prezenţă americană solidă - fraţii Coen, Sidney Lumet, Todd Haynes -, lucru care va uimi publicul. Însă am ales ce ni s-a părut mai bun.

I.B.: N-aţi dorit niciodată să deveniţi cineast?
R.P.: Niciodată. Nu sînt artist. Cred că fac bine ceea ce fac. De la o vîrstă tînără mi-a fost foarte clar că n-aş avea nimic de exprimat ca artist.


Am şi studenţi români, care sînt foarte buni

I.B.: Cum sînt studenţii dumneavoastră? Cîţi aveţi în grupă?
R.P.: Grupa mea e destul de mare. De regulă, ţin prelegeri, am şi seminarii, dar la prelegeri sînt între 50 şi 70 de studenţi. Columbia e o foarte bună şcoală de film, a devenit tot mai bună în timp. E considerată una dintre cele mai bune două sau trei şcoli de film din SUA. (Unii spun că e cea mai bună.)

I.B.: Studenţii dumneavoastră vor deveni cineaşti?
R.P.: Pînă acum aşa era, dar din acest an vom avea şi studenţi de la Film Studies.

I.B.: Aţi avut studenţi care au făcut carieră?
R.P.: Sigur. De pildă, filmul care a luat Marele Premiu în acest an la Sundance, Padre nuestro, e regizat de un fost student de-al meu, Christopher Zalla, şi produs de un altul, Benjamin Ordell. Filmul care s-a vîndut cel mai bine la Sundance în acest an, La Misma luna, e realizat de fosta mea studentă, Patricia Riggen.

I.B.: Erau buni în facultate?
R.P.: Erau foarte buni. Dar am şi studenţi români, care sînt şi ei foarte buni: Carina Tăutu, Bogdan George Apetri, Florin Şerban. Sînt foarte muncitori, pasionaţi. La Columbia sînt cam 35% studenţi străini.

I.B.: Se poate spune: "Acesta e un student foarte bun. O să ajungă celebru"?
R.P.: Sigur că nu, pentru că intervin şi norocul, timing-ul, bafta de a fi în locul potrivit la momentul potrivit, de a vorbi cu persoana care trebuie etc. Există studenţi extrem de talentaţi care din diverse motive nu dau lovitura. Ajung în afacerile imobiliare sau la vreun post de televiziune prin cablu. Dar există şi cineaşti care nu mai au ce spune după două filme.

I.B.: Şi nu-şi dau seama că ar trebui să se oprească.
R.P.: Asta îmi aduce aminte că pe vremea comunismului, la şcoala de film din Ungaria erau cinci locuri la regie film. Alegeau bine studenţii, pentru că Ungaria a dat mari nume, doar că erau doar cinci în fiecare an. Mă întreb cum e mai bine: să dai sute de locuri unor oameni care vor să încerce sau să alegi doar cinci? Din 60 de oameni, cîţi sînt într-un an la Columbia, poate doar cinci vor reuşi să facă filme. Nu există o formulă. Sînt studenţi care îşi dau seama repede că nu este de ei sau alţii care abia se tîrîie în primul an şi în al doilea fac un film care te lasă cu gura căscată. Vrem să îi ajutăm pe toţi să-şi realizeze visul, dar nu putem să realizăm visul în locul lor.



Sidebar

Lincoln Center for the Performing Arts adăposteşte 12 prestigioase instituţii culturale, printre care The Juilliard School, The Film Society, The Chamber Music Society, The Metropolitan Opera, New York City Ballet, New York City Opera, New York Philharmonic, The New York Public Library for the Performing Arts, School of American Ballet.

Richard Peña a studiat la Harvard University şi Massachusetts Institute of Technology. Înainte de a ajunge la Film Center din cadrul Art Institute of Chicago (unde a realizat în anii '80 un program de filme româneşti), a predat film în mai multe colegii. Din 1988 s-a alăturat echipei de la Lincoln Center, iar din 1991 conduce The Film Society of Lincoln Center. E, de asemenea, directorul Festivalului de Film de la New York, nu la fel de mare ca Tribeca Film Festival, dar cunoscut pentru elitismul său. A prezentat timp de doi ani, pe Sundance Channel, programul "Conversations in World Cinema".

Vizita lui Richard Peña la Bucureşti a fost susţinută de ICR New York, care a coiniţiat sezonul de film românesc pe care îl pregăteşte acesta la Lincoln Center pentru 2008.


(Interviu preluat din Suplimentul de cultură, septembrie 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer