Transă şi însingurare [Aurelian Titu Dumitrescu]

Aurelian Titu Dumitrescu

După mai mult de 20 de cărţi publicate, trei copii, două căsătorii şi mai multe scandaluri literare, controversatul poet Aurelian Titu Dumitrescu este aproape sigur că de ce fugi nu scapi niciodată.
De copilărie îşi aminteşte ca de o perioadă mai mult decât zbuciumată, când tatăl îl bătea aproape zilnic, până la leşin. Amândoi părinţii erau extrem de violenţi - şi între ei, şi cu lumea, dar mai ales cu el. Mama îl bătea cu liniarul pentru că făcea liniuţele şi bastonaşele strâmb, tatăl folosea cureaua pentru că nu suporta nici măcar scârţâitul scaunului pe care stătea copilul. Aurelian Titu Dumitrescu crede că tatăl sau, care provenea dintr-o familie de boieri şi avea un acut simt al proprietăţii, nu şi-a respectat fiul niciodată pentru simplul motiv ca acesta (tatăl) fusese constrâns de împrejurări să se însoare cu o fată de ţăran, crescută într-o familie numeroasă în condiţii de sărăcie cruntă.
Tatăl era cunoscut în tot oraşul Caracal pentru forţa şi cruzimea pe care le dovedea în confruntările cotidiene, doborând uneori trei patru adversari. Era un mare consumator de vin, ajungând să bea uneori câte 10 litri pe zi!!!

Copilul a avut în schimb noroc cu faptul că bunica l-a iubit şi protejat ca şi cum ar fi fost fiul ei. Ea a fost prima care i-a vorbit despre un unchi al lui, tot Titu, care în ultimele clipe ale vieţii (a murit la 24 ani) scrisese câteva poezii. Bunica le păstra cu sfinţenie alături de tablourile familiei, printre care figura, impozant, cel reprezentând o ruda mai îndepărtată, fost mitropolit al Olteniei. Despre bunicul lui Aurelian Titu Dumitrescu se spunea ca fusese un om foarte mândru şi demn, că dormea tot timpul cu pistolul la el şi că într-o zi a avut curajul să-l pălmuiască pe prefectul de Românaţi, pricina pentru care a făcut câteva zile de arest. Demnitatea avea să se transmită ereditar, dovadă chiar tatăl lui, care s-a sinucis imediat ce a aflat că are cancer şi că trebuie să folosească masca de oxigen. Pentru a supravieţui bătăilor crâncene aplicate de părinţi, Aurelian Titu Dumitrescu se vedea deseori nevoit să intre într-un fel de transă, o înălţare a spiritului din trup, ritual la care apelează şi astăzi atunci când scrie poezie.

Una dintre activităţile cele mai neplăcute de care îşi aminteşte, era să cureţe coteţele animalelor de curte, care trebuiau să arate exemplar: chiar şi porcii erau spălaţi cu detergent.
Poezie a început să scrie prin clasa a doua, pentru că o iubea foarte mult pe bunica şi pentru că visa să devină poet, ca unchiul Titu. La încurajările bunicii şi ale mătuşilor a continuat să scrie, îndrăgostindu-se de Eminescu şi Coşbuc, din versurile cărora putea să recite ore în şir.
La 15 ani are un grav conflict cu tatăl lui şi, pentru prima oară, ripostează. Era deja un bărbat în toată firea, făcuse box şi haltere, devenind un mic şef al lumii interlope din localurile oraşului. Mama, care nu l-a mângâiat niciodată sau sărutat vreodată, având un adevărat cult pentru soţul ei, a luat decizia să-şi alunge fiul de acasă, pentru că avusese curajul să ridice mână împotriva tatălui.

Tânărul Aurelian Titu Dumitrescu pleacă, ajunge la Bucureşti, mănâncă o vreme resturi de la cantina CFR şi îşi instalează domiciliul în peştera din parcul Cişmigiu, unde este descoperit de către Tudor Opriş, redactor la revista Cutezătorii, Ovidiu Zotea şi Costache Anton. Opriş îl găzduieşte o săptămână pe al doilea Eminescu (aşa se prezentase tânărul, cu o vădită mândrie), convingându-l în cele din urmă să se întoarcă acasă. După 100 de metri însă, tânărul sare din tren şi îşi mută domiciliul în Gara de Nord, unde, după câteva zile este arestat pentru vagabondaj. Ajunge astfel să-şi petreacă mai bine de o lună de zile într-o închisoare pentru minori, unde este poreclit prăjina cu difuzor - asta atât pentru că era înalt, cât şi pentru că le recita puşcăriaşilor versuri.
Astăzi, Aurelian Titu Dumitrescu îşi aduce aminte cu nostalgie de micile nebunii ale acelei vârste, considerând că a lăsat ceva în urmă lui - de la cărţile de poezie la strălucitul dialog cu Nichita Stănescu, dialog cuprins în paginile volumului Antimetafizica.


Cum sta culcat pe labele din faţă, / cu ochii închişi, / animalul ridica din când în când botul / şi atingea un punct liniştit. // Am simţit un ţipăt în punctul acela, / un ţipăt subţire / în care sta închis / un animal mic, / fără blană / şi fără sânge. // Din când în când îi vedeam piciorul ieşit, / urechea sau botul. // Şi n-am mai putut pleca / aşteptând / să-mi întâlnesc privirea / cu a lui / în luminile intrate printre lucruri. // Dar ochii mei şi ei se închiseseră / demult: am auzit / pe muchiile îngheţate / ale spiritului / un vânt puternic / şi rece./

(Pagina albă VIII - volumul Antimetafizica, Editura Cartea Românească,1985)