Meditaţie şi armonie [Constanţa Buzea]

Constanţa Buzea


Poeta Constanţa Buzea spune că, după ce ai citit şi mult, şi bun, şi diferit, după ce ai acumulat plăcere bezmetică şi minte destulă, recunoşti că toate răspunsurile sunt de găsit în Biblie. Asta i s-a întâmplat poetei după ce a trecut prin Cervantes, Shakespeare, Rilke, Ibsen, Dostoievski, Kafka, Kipling, Borges şi mulţi alţii.

Copilăria şi-a petrecut-o într-un mic infern, provocat involuntar de părinţii ei care se certau foarte des. Dar tot răul a fost spre bine pentru că din izolare, din singurătatea cu care şi-a înconjurat existenţă dar şi din dorinţa de a împărtăşi celor din jur miraculoasa revelare a frumuseţilor naturii, s-a născut POEZIA.

Constanţa Buzea iubeşte lumea vegetală, infinită şi misterioasă, considerând că plantele sunt forme angelice de veghe lăsate de Dumnezeu pe Pământ ca modalitate de armonizare a lumii. Este impresionată de florile albe, pentru ca ele îşi consumă viaţă într-o sexualitate neostentativa.
În copilărie au fost câteva întâmplări care i-au marcat întreaga existenţă. Prima, la vârsta de 4 ani, când mama i-a adus câţiva pui de iepure, pe care fetiţa de atunci a încercat să-i sperie bătând cu piciorul în podea. Din greşeală însă, l-a lovit pe unul dintre ei, care a murit în câteva clipe, zbătându-se sub ochii uimiţi ai copilului. Chiar şi astăzi, imaginea acelui muribund înger alb o mai urmăreşte. Ea - copil, el - copil, s-ar fi putut juca împreună multă vreme. Sentimentul neputinţei de a se salva de vinovăţie a rămas, s-a repetat de-a lungul vieţii în alte greşeli, păcate, căinţe.

Alta întâmplare s-a petrecut atunci când mama, ca să o adune de la joacă, a ameninţat-o cu o nuieluşa rupta dintr-un plop. Într-o zi, Constanţa Buzea s-a supărat şi a sădit nuiaua lângă stâlpul porţii. Aceasta s-a transformat cu timpul într-un falnic plop care a trăit o jumătate de secol până în ziua în care s-a găsit un nebun să-l taie pentru că făcea prea multă umbră.
Primele poezii le-a scris pe la 9 ani, în curtea casei părinteşti din Drumul Găzarului, unde şi-a făcut o mică peluza verde, din pătrate de pământ cu iarbă decupate de pe câmp, pe care se refugia ca pe un covor zburător. Atunci a simţit comunicarea cu Universul prin toţi porii, un fel de transa prin intermediul căreia primea semnale şi energii neînţelese. În căutarea singurătăţii, pentru momentele de inspiraţie, se ascundea în podul casei unde era praf vechi şi miros de scândură încinsă şi unde s-a consumat şi prima tentativa de a ţine un jurnal. Acolo, precum şi pe acoperişul unei magazii de lemne lipita de peretele din spatele casei, dispărea ore întregi, refugiindu-se în versuri şi meditaţie.

Animalele i-au plăcut dintotdeauna: iepuri, porumbei, miei, păsări, câini, pisici, cai, greieri, furnici, albine, fluturi. A avut generaţii întregi la bunicii de la ţară, în Martineşti - Vrancea, dar şi la casa părinteasca din Bucureşti. Minunatele cărţi pentru copii nu le-ar fi scris dacă n-ar fi iubit animalele şi dacă nu ar fi observat cu dragoste viaţa.
În vremea liceului, purta mereu la ea un carnet şi un creion şi scria versuri chiar şi în tramvai. Pe la 16 ani, Constanţa Buzea a debutat în revista Tânărul Scriitor. De facultate îşi aminteşte ca de o perioadă în care a născut doi copii şi a debutat editorial, având ocazia uriaşă de a asista la cursul extraordinar a lui Călinescu despre Creangă.

Constanţa Buzea se consideră alimentată spiritual de credinţa în Dumnezeu, fără de care existenţă noastră, spune ea, ar fi un infern. Tot ce face, face cu blândeţe şi plăcere, fără să se simtă plictisită şi obosită vreodată.
A scris mult, a învăţat din greşeli şi a considerat întotdeauna căinţă pentru păcatele săvârşite un izvor bun pentru sufletul în pregătire în Rest, oricare ar fi acela.
Viaţa e atât de scurtă şi are un preţ atât de mare, încât nu fac greşeală să mă topesc în conflicte şi confuzii, spune poeta Constanţa Buzea.

şi tot mai crezi / că poezia se face din nimic / că nimeni din cer / nu asistă la naştere / că nici părinţii nu sunt de faţă / cum drept / cum fără cruţare ţi-am spus / plini de mister / de scamă / de număr / sunt sâmburii ei / numai dumnezeu ştie cât chin / câta jertfă cât haos / şi câtă iubire cere cuvântul / la convertire / îngrozit că porneşte / şi nu mai ajunge / ( şi tot mai crezi că poezia se face din nimic)
seara-n iatac îl întreb / el de ce niciodată / nu-mi reproşează nimic / el de ce nu mă bate / de ce nu-mi arată rănile sale / să le-acopăr cu palma / el de ce nu se-nfurie bunul / nu cumva din motive duioase ascunse / mă face pe mine cuminte / se suie pe casă / se-atârnă de leagăn şi cade / se lăsa muşcat de câine / se frige de plită / se-ascunde-n dulap şi iese de-acolo / cu gura brumată de molii / (seara-n iatac îl întreb el de ce niciodată)

(volumul Pelerinaj - Editura Cartea Românească, 1997)