Sakura

Sakura lucra pentru oficiul poștal din cartierul Toyonaka. Pe ruta ei zilnică se afla casa unui distins profesor universitar de la universitatea din Osaka de care era îndrăgostită. În fiecare zi trecea pe strada lui la aceeași oră dimineața și la aceeași oră după masa. Și aproape întotdeauna profesorul era la biroul lui. Îl vedea prin una din cele două ferestre mari așezat la masa de lucru cu capul ușor aplecat într-o parte în timp ce scria. Lucra probabil la următorul roman. Uneori se oprea și privea gânditor pe fereastră. Și atunci inima îi stătea în loc. Dacă o privea pe ea? Dacă o să deschidă fereastra să îi zică ceva. Ar încremeni pe loc. Ce impertinență să își imagineze că el s-ar coborî la nivelul ei. Haruki Takashima era iubit de milioane de cititori și adorat probabil de mii de femei. De ce ar fi fost interesat tocmai de ea? Dar uneori, în imaginația ei, el deschidea fereastra și o invita înăuntru la un ceai. Ce scandalos! Ce îndrăzneală teribilă ar fi fost din partea lui! Și ce îndrăzneală teribilă era din partea ei că gândea astfel.

Când termina serviciul prefera să se retragă în intimitatea micuțului apartament unde locuia cu pisica ei siameză Tsuki. Cele mai multe seri și le petrecea citind și de multe ori adormea cu una din cărțile profesorului în mână. Privită din afară, viața ei părea anostă și repetitivă, dar nu și pentru ea. Iubea rutina, predictibilitatea. Nu îi plăceau schimbările. Nu mergea în vacanțe, nu vizita alte locuri. Nu ieșea în oraș și nu avea prieteni. Nu era neapărat fericită. Simțea că ceva lipsea din viața ei. Dar era încă tânără (cea mai tânără angajată la oficiul lor) și viitorul nu îi era încă scris.

În noaptea aceea adormise greu. Era lună plină. Era aproape dimineață când în sfârșit ațipise. După câteva ore de somn se trezise buimacă și cu greu reușise să iasă pe ușă la timp. Când ajungea la birou primul lucru pe care îl făcea era să verifice corespondența profesorului. Imediat îi atrase atenția plicul roz. Iarăși. Verifică destinatarul. Da, era pentru el. Era parfumat. Același parfum floral, dulce. Feminin. În același plic roz ca toate cele pe care le primise în ultima vreme. I se făcu greață nu neapărat pentru că nu îi plăcea parfumul, ci pentru că i se strângea stomacul când se gândea la cine ar fi putut să le trimită și care ar putea fi motivele ei.

Era una din diminețile acelea când luna era încă vizibilă. Aceeași lună plină care o ținuse trează noaptea de dinainte. Părea și mai mare în timpul zilei. Traversă parcul de lângă strada lui. Când ajunse lângă un coș de gunoi se simți tentată de un gând absurd. Și dacă ar fi zis că e o reclamă nedorită, o reclamă la parfum de exemplu? L-ar fi scutit de publicitate nedorită. Își respecta prea mult meseria ca să facă așa ceva. Când ajunse în dreptul căsuței lui poștale introduse scrisoarea nu fără a schița o scurtă grimasă mai întâi. Când reveni pentru ruta de după masă profesorul avea o scrisoare pentru ea. Nu era ceva neobișnuit. Lucra atât de mult, tot timpul era la birou. De multe ori prefera să îi dea ei direct corespondența în loc să piardă timpul să o depună singur.

Visa la momentele acelea. Când el se apropia de ea. Chiar și pentru câteva clipe. Parfumul lui discret o amețea. Zâmbetul lui cald și blând îi înmuia picioarele. Întotdeauna se înroșea și făcea o plecăciune exagerată și apoi îi era ciudă că fusese prea politicoasă în loc să îi zâmbească sau să îi răspundă mai curajos la privire. De cele mai multe ori erau plicuri pentru edituri sau diverși colaboratori. De data aceasta nu recunoștea adresa de destinație. Ce îi atrase atenția însă era că și scrisoarea lui era parfumată. Cu parfumul lui. O furie greu controlată o cuprinse. Își dădu seama că rămăsese cu ea în mână ca și cum ar fi vrut să îl întrebe ce e cu scrisoarea aia? Se încruntă jenată, făcu o mică plecăciune și plecă uitând să mai livreze restul de corespondență de pe stradă.

Când ajunse în parc se opri și se așeză pe o bancă încercând să se calmeze. Scoase plicul și îl studie. Da, era parfumul lui. Dar poate ajunsese pe plic din greșeală. Poate că nu era o scrisoare răspuns pentru expeditoarea plicurilor roz. Destinatarul era un număr de birou la sediul unei corporații tech foarte cunoscută. Poate nu era personal. Sau poate era cineva care lucra acolo. Poate era foarte personal. Dar atunci, la ce bun să o citească? Nu putea ieși nimic bun din asta. Tentația era prea mare. Și, deși era împotriva a tot ceea ce reprezintă meseria ei, deschise plicul. Cu grijă, pentru a putea să îl închidă la loc după aceea. Înăuntru nu era însă o scrisoare cum se așteptase.

Erau câteva fotografii. Le scoase și aproape instantaneu le scăpă pe jos scoțând un țipăt scurt. Erau poze cu ea. Ea în timp ce dormea cu ursulețul de pluș în brațe. Ea punând mâncare în bolul pisicuței. Alte ipostaze cu ea în apartament. Le adună de pe jos și le privi cu atenție căutând urme de trucaj. Pozele păreau reale. Relativ recente. Cum era posibil? Cine le făcuse? Și când? De ce nu își aducea aminte? Și de ce le avea profesorul? Cui i le trimitea? Nimic nu avea sens. În plus acum avea o dilemă și mai mare. Toată corespondența adunată pe traseu trebuia depusă fără greșeală în aceeași zi. Era de neconceput ca un angajat al poștei să înstrăineze un plic. Dar cum ar fi putut să ignore ceea ce văzuse și să trimită plicul mai departe? Nu se putea duce nici la poliție. Să le zică ce? Că a deschis corespondența privată? Era ilegal. Și-ar fi pierdut mai mult decât jobul. Poate și libertatea. Nu putea însă să nu facă nimic. Trebuia să afle cine e destinatarul. Anunță la sediu că nu se simte bine și își luă liber pentru restul zilei.

Corporația era foarte cunoscută. Activa în domeniul inteligenței artificiale și oferea servicii de tehnologie asistată de IA în multe domenii. Poate că erau doar niște poze foarte bine trucate. Adresa era în zona business. Nu fusese niciodată acolo. Rar ieșea din cartierul ei în care locuia și lucra. Ca să ajungă acolo ar fi trebuit să schimbe metroul de câteva ori și nu îi plăcea deloc metroul. Era atât de aglomerat. Toți oamenii lipiți unii de alții ca sardinele. Le simțea mirosurile și respirația aproape de ea. Avea oroare să fie imobilizată astfel. Se uită la ceas. Toată lumea era încă la birou. Poate nu o să fie așa de rău la ora asta. Mai șovăi puțin întorcând plicul și pozele pe toate părțile dar în cele din urmă decise că nu are cum să meargă pur și simplu acasă. Avea nevoie de răspunsuri.

Ajunse în zona business. Era încă zi dar aceeași lună plină care părea să o urmărească peste tot o aștepta lângă clădirea modernă învelită în sticlă. La recepție era o singură persoană dar era ocupată. Vorbea la telefon ținând telefonul între umăr și ureche. O văzu venind și ridică degetul arătător de la mâna liberă în sus. Să aștepte. O privea pe deasupra ochelarilor în timp ce continua discuția. Degetul își schimbă direcția. Îi arătă ceva în spatele ei. Se întoarse nedumerită. Îi arătase cutia poștală din lobby. Își dădu seama că e încă îmbrăcată în uniforma de la poștă. Gesticulă, încercând să îi explice că e acolo pentru altceva și îi arătă plicul. Recepționera se enervă și îi arătă exasperată din nou cutia. Da, acolo trebuie pus plicul. Doar că nu pentru asta era aici. Ce nepoliticos! Se îngălbeni de furie dar nu îndrăzni să se plângă cu voce tare. În sfârșit terminase. Își pregătise pe drum un întreg discurs cu ce voia să zică. Dar se enervase așa de tare că uitase tot. Îi întinse pur și simplu plicul fără să zică nimic. Recepționera îl inspectă scurt și apoi se schimbă la față. Exasperarea ei se transformase în îngrijorare. Poate chiar milă. I-l returnă împreună cu un badge de vizitator și îi explică cum să ajungă la biroul respectiv. Să urmeze traseul alb până la etajul 61 din corpul de clădire C.

Clădirea era și mai mare decât părea din afară. Traseul alb o purtă prin mai multe holuri, lifturi, scări rulante și chiar și un pasaj cu pereți transparenți care lega două corpuri diferite de clădire. Luna o privea îngrijorată de partea cealaltă a sticlei pasajului. Se opri pentru câteva clipe. O senzație foarte stranie de frică o încercă. Dacă o s-o prindă noaptea aici? Metroul o să fie așa de plin. Dar nu se putea opri acum. Trebuia să meargă până la capăt. Corpul C. Apăsă pe butonul cu numărul 61. Ușile liftului se deschiseră. Nu era nimeni la etajul ăsta. Atât birourile din zona open-space cât și cele personale protejate de sticlă opacă păreau părăsite. Înainta cu frică uitându-se în stânga și-n dreapta și răsucindu-se pe călcâie de parcă se aștepta să o atace cineva. Lumina era stinsă la toate birourile. Doar la 6174 era aprinsă. Se apropie de ușa de sticlă și ridică mâna gata să bată dar încremeni cu pumnul în aer. Pe plăcuța metalică de lângă ușă era trecut cu litere negre «Sakura Tsurugi».

Ce putea să însemne că numele ei era atribuit biroului ăsta? Nu mai fusese niciodată aici. Bătu timid la ușă dar nu primi nici un răspuns. Își făcu curaj și intră. Nu era nimeni. În biblioteca din stânga observă câteva poze cu o pisică identică cu Tsuki dar erau făcute într-un spațiu necunoscut. În dreapta erau rafturi cu dosare. Apoi privirea i se opri asupra plicului de pe biroul din față. Identic cu cel din mâna ei. Se apropie. Aceeași culoare. Același parfum. Același expeditor. Și aceeași adresă de destinație. Îl deschise. Alte poze. Deschise larg ochii și pupilele i se dilatară de groază. Erau poze intime. Cu ea. Era dezbrăcată pe un pat. Corpul îi era imobilizat în diverse poziții cu ajutorul unor sfori roșii meticulos înnodate și atât de strânse că pielea ei părea gata să crape. Arătau ireal, ca niște sculpturi oribile din carne umană strivită și răsucită nefiresc. Fața ei era schimonosită în diverse grimase de durere (sau plăcere?). Cu greu putea să își dea seama de diferență pentru că nu experimentase niciodată așa ceva. Cunoștea în principiu ce însemna Kinbaku, dar nu fusese niciodată curioasă și cu atât mai puțin dornică să și încerce.

Cineva sigur îi juca o farsă. Și nu înțelegea ce rol avea profesorul în toate astea. Nu putea accepta că el ar putea fi implicat. Cărțile lui erau despre aventură și visare, despre iubire romantică. Personajele lui masculine erau tandre și respectabile. Nu chinuiau femei pentru plăcere. Începu să plângă. Se simțea umilită, copleșită de situație. Ce era de făcut? În loc de răspunsuri avea doar mai multe necunoscute. Inspectă restul biroului. Erau doar obiecte normale care nu îi ofereau nici un indiciu. Nu mai erau alte plicuri. Calculatorul era stins și nu avea oricum acces. Atunci observă lipit pe partea de jos a monitorului un bilețel post-it roz pe care era scris: «corporate event», o adresă și o dată. Era chiar în acea seară. Adresa era undeva la nord de Osaka, lângă lacul Biwa. Ar fi putut ajunge acolo cu trenul dar nu își amintea când ieșise ultima oară din cartierul ei, cu atât mai mult să părăsească orașul.

Era frântă de oboseală. Tot ce se întâmplase era prea mult. O frică irațională începuse să îi pătrundă pe sub piele. Nu se temea neapărat că ar fi fost o festă de prost gust sau ceva experiment bizar. Ci mai degrabă că este ceva real, că Sakura de la corporație care practică Kinbaku și cine știe ce altceva chiar este ea. Se gândi că poate cel mai bine ar fi să meargă acasă și să încerce să uite tot ce aflase. Poate chiar să se mute la alt oficiu poștal sau să ceară o altă rută. Să o ia de la capăt. Totul să revină la cum fusese înainte. Dar exact în momentul în care gândi asta, avu un moment de claritate, o senzație de déjà-vu. Nu știa când dar simțea că mai fusese pusă exact în fața acestei alegeri. Și poate că Sakura de altă dată hotărâse să meargă acasă, să își ascundă capul sub pernă și să își continue viața. Dar ea nu avea să facă asta. Își șterse hotărâtă lacrimile, smulse post-it ul de pe monitor și porni în direcția opusă, spre recepție și apoi spre stația de metro.

Când ajunse la destinație se făcuse seară. Casa era chiar pe malul lacului. Luna se ascundea undeva în spatele ei în partea dinspre lac dar se reflecta probabil în suprafața uriașă a lacului și inunda cu lumină tot cartierul. Casa părea nelocuită. Verifică informația de pe bilet. Era adresa bună. Și ora și ziua erau corecte. Deschise ușa și intră. Încercă luminile. Nu mergeau dar lumina lunii era de ajuns pentru a explora camerele nemobilate și prăfuite. Nu numai că nu era nici un eveniment dar chiar părea părăsită de multă vreme. Când ajunse în bucătărie observă ușa care ducea spre pivniță și inima i se strânse ghem. Nu voia să o deschidă. Nu voia să coboare pe scările întunecate. Ceva rău i s-ar fi putut întâmpla. Ceva rău i s-ar fi putut întâmpla din nou. Ce gând bizar. De unde venise? Ceva rău i se întâmplase acolo jos? Ei sau celeilalte Sakura? Bâjbâi pe scările întunecate până când ajunse jos. Printr-o fereastră orizontală îngustă luna proiecta o piramidă de lumină asupra unicului mobilier din pivniță. Se așteptase să fie un pat. Era o masă simplă de lemn. Pe masă era aliniată o colecție bizară de obiecte: un album foto, un juzu, un ghid turistic, o revistă de grădinărit, o katana și o carte poștală.

Atinse pe rând toate obiectele. Începu cu juzu. Nu era foarte religioasă. Nu își amintea ultima oară când folosise unul. Îi parcurse una câte una mărgelele dar erau doar bucăți de lemn fără vreo revelație ascunsă. Răsfoi apoi ghidul turistic și revista de grădinărit. Nu era nimic ascuns în ele. Scoase din teacă katana. Nu avea nici o inscripție specială dar se sperie de privirea de gheață reflectată în lama perfect șlefuită și o închise. Cartea poștală avea pe față un peisaj cu un cireș japonez înflorit pe malul unui lac. O barcă era trasă lângă cireș. Luna plină se reflecta în suprafața lacului de partea cealaltă a lacului. În partea de jos cu litere mari titra «Sail to the moon». O întoarse pe verso, nu era completată. Sperase că atingând obiectele o să stârnească poate o amintire de mult pierdută. Nu îi ziceau nimic. Nu îi ofereau nici un indiciu.

Rămăsese albumul foto. Îl lăsase dinadins ultimul. Îl ridică și rămase cu el în mână o vreme. Se așteptase să fie mai greu. Coperțile lui de piele neagră ornate artistic cu imprimeuri ca o iederă roșie păreau inofensive. De ce era înăuntru îi era frică. Oare era îndeajuns de puternică încât să meargă până la capăt? Poate nu era prea târziu să dea înapoi. Să îl lase pur și simplu din mâini și să fugă cât o țineau picioarele. Trase aer în piept de câteva ori și apoi îl deschise. Albumul începea cu câteva pagini goale. Urmau apoi poze cu ea într-un bar. Părea să fie la o conferință sau un eveniment corporate. Avea un badge atârnat la gât. Savura singură un cocktail la bar. Un bărbat îmbrăcat elegant se apropia de ea. Insista să îi cumpere încă un cocktail. Discutau, flirtau. Se simțeau bine. La un moment dat ea pleca cu el. Părea să se împleticească. El o susținea până la o mașină neagră. Urmau pagini goale și apoi o colecție de poze în negru și roșu. Fundal negru de semi-întuneric. Roșu de la veioza de lângă pat. Roșu de la sforile care îi striveau pielea. Și erau ei. Bărbații cu fețele pictate ca personaje dintr-o piesă de teatru kabuki. Bărbații cu mâinile lor slinoase. Cu fețele lor infecte apropiate de chipul ei. Respirația lor duhnind a whiskey. Pielea lor lipicioasă. Cu mâinile lor care o atingeau peste tot. Era tot ce îi făcuseră. Pentru ceea ce păruse o eternitate nu doar o noapte cu lună plină. În primele poze fața ei era schimonosită de durere dar pe măsură ce dădea paginile expresia ei devenea tot mai neutră și apoi rece. In ultimele poze ochii ei din care se stinsese lumina priveau fix către fereastra îngustă a subsolului prin care luna plină o privea îngrijorată.

După pozele în roșu-negru urmau mai multe pagini goale și apoi mai multe poze dintr-o grădină. Toate pozele semănau. Era ea pe o bancă, îmbrăcată în haine gri deschis lejere. Privirea pierdută îi era fixată pe clădirea de lângă. La una din ferestre un bărbat lucra așezat la un birou cu capul ușor aplecat într-o parte. Era profesorul. În loc de costumul maro obișnuit era îmbrăcat într-un halat alb. Părea foarte concentrat. Lucra probabil la unul din romanele lui. Alte poze o arătau într-o sală împreună cu alte persoane îmbrăcate în haine gri deschis lejere și câteva îmbrăcate în alb. Majoritatea celor în gri erau așezați la mese iar cei în alb erau în picioare. Ea privea spre ușă în toate pozele.

În ultima poză era ea împreună cu profesorul. El era așezat la birou. Îi simțea parfumul. Toată camera aceea mirosea a el. Ea era așezată pe un scaun în fața biroului. Privea un punct fix undeva în spatele lui. El îi vorbea dar ea nu îi răspundea. Niciodată nu îi răspundea. De fapt nu vorbise nimic de când ajunsese acolo. În locul cu mulți pereți albi. Vocea lui suna ca un ecou pierdut. Ca șuierul vântului care mișca ramurile înfrunzite din tabloul de pe peretele din spatele lui. Tot tabloul prinsese viață, nu doar copacii de pe marginile străzilor. Întreg orașul reprezentat în tablou. Mașinile care circulau în șiruri galbene de o parte și roșii de cealaltă. Neoanele firmelor care pâlpâiau. Oamenii grăbiți care forfoteau în toate părțile. Angajați corporate în costume aranjate. Grupuri de tineri care râdeau. Vânzătorul stradal care întindea ceva unui copil. Poștașul pe partea cealaltă a străzii care tocmai introducea un plic într-o căsuță poștală. Doar luna plină din colțul de sus al tabloului era fixă și nepăsătoare. Poate doar puțin îngrijorată de lacrima care curgea pe obrazul nemișcat al Sakurei.