Geografice. Pentru că Dunărea (că nu degeaba și-a stabilit albia fix pe-aici) separă (am mai scris asta) mai multe formațiuni geologice distincte, care au dus la crearea, la Nord, a Câmpiei Panonice și a Munților Carpați, iar la Sud, a Balcanilor. Diferențele sunt evidente, nu doar la nivel geologic, ci și la nivelul solului, pentru că acesta permite azi (așa cum o face de multă vreme), practicarea unui anumit tip de activități agricole și un anumit tip de construcții.
Hidrologice. Pentru că, de exemplu, Sava și Dunărea se întâlnesc la Belgrad, iar acolo unde nevoile au impus iar realitatea din teren a permis au fost construite fortărețele Kalemegdan, respectiv Pertovaradin (aici, la Novi Sad, pe malul drept al Dunării). Aceasta din urmă, cu o suprafață de 112 hectare, planificată, construită și refăcută (în stilul cunoscut sub numele de Vauban, marchizul francez, inginer militar renumit - pentru unii, sau, pentru alții, doar un șmecher care s-a inspirat din arhitectura militară a secolelor precedente celui în care a trăit) vreme de sute de ani (totul începând cu o mânăstire, Belefons, a ordinului cistercian, clădită începând din anul 1235), cu un sistem de tuneluri și coridoare subterane ce măsoară 16 kilometri, este, azi, a doua cea mai mare fortăreață de acest tip, ca suprafață din Europa.
Rutiere și de comunicații. Pentru că și această regiune, ca tot ce stăpânea, între secolele al 2-lea și al 4-lea, Imperiul Roman, apare (sub formă de colonii, de castrumuri, de drumuri publice, de diverse forme de relief, dar, mai ales, pentru că erau importante, cursuri de apă, pe un document numit Tabula Peutingenaria (itinerarium, hartă a vechilor drumuri romane), a cărei realizare era o componentă vitală a cursus publicus (o interesantă afacere încheiată între stat și persoane private care își asumau obligația de a furniza echipament militar, animale și tot ceea ce era necesar pentru transportul în siguranță al armatei pe drumurile publice ale imperiului cuprinse pe aceste hărți, al documentelor, al mărfurilor, iar în anumite condiții, chiar al persoanelor).
Militare. Pentru că aici, la Sremski Karlovci s-a semnat, la 26 ianuarie 1699, Tratatul de la Karlowitz - cel care a salvat Europa și care punea capăt marelui Război Turc și celor patru secole de dominație otomană a Sudului și Centrului Europei. Reprezentanții Austriei, Poloniei, Statelor Papale, Veneției, Rusiei - de o parte și ai Turciei - de cealaltă parte, mediați de Regatul Angliei și Țărilor de Jos, au redactat - în latină și în turca otomană, acest document copleșitor ca importanță, în Capela Păcii. Apoi l-au semnat. A reprezentat un excepțional moment diplomatic, pentru prima dată în istorie folosindu-se masa rotundă pentru negociere.
Religioase. Pentru că începând chiar de la Belgrad, cumva aflat tot în partea nordică a ceea ce este Serbia de azi (dar total diferit de ceea ce întâlnim în Kosovo, Metohia, Muntenegru sau Sudul și Centrul Serbiei), influența Imperiului Austro-Ungar se resimte puternic în arhitectura de tip religios (biserici, palatul patriarhal, seminare, biblioteci, alte instituții), la fel ca în cea laică. Bisericile (ortodoxe sau romano-catolice) sunt suple, înalte, realizate într-un evident stil baroc. La exterior, pentru că lipsesc imaginile, aproape nimic nu le deosebește (poate doar turlele, două la bisericile ortodoxe, respectiv una la cele catolice, poate crucea plasată în vârful acestora, puțin diferită).
La interior, la fel, nu există imagini decât în zona altarului (de altfel nu se pot identifica naosul și pronaosul pentru că sunt unul în continuarea celuilalt, fără nici un element de separare). Tablouri ornează pereții, iar cunoscutele imagini din interiorul cupolelor bisericilor ortodoxe, de asemenea, sunt puține. Bisericile aparținând celor două culte sunt apropiate, vecine chiar (ca la Sremski Karlovci), conflictele (care au făcut să curgă mult sânge) dispărând de multă vreme.
Urbanistice. Pentru că aici, la circa o sută de kilometri de granița cu Ungaria, și în domeniul arhitecturii civile influențele sunt evidente și puternice. Străzile sunt foarte largi, casele au latura scurtă la stradă și continuă adânc în curte, deși încă nu apar celebrele porți înalte și opace, care ascund privirii trecătorului tot ceea ce reprezintă spațiu privat. Clădirile importante, religioase și civile, ale comunităților, au forma unor palate cu două niveluri - de inspirație italiană, cu balcon în partea din față, cu intrare pentru calești în partea din spate și curți interioare ample. Și apar, sporadic, elemente de decor ce aparțin unui stil combinat, Secession maghiar plus elemente tradiționale din cultura populară sârbă. La Subotița, stilul acesta este mult mai evident (dar, să mai rămânem o vreme prin Munții Frușka Gora!)
Matica Srpska
Președintele Serbiei (țară profund anti-europeană, naționalistă, xenofobă și declarat pro-rusă) îl invită să efectueze o vizită oficială, în Serbia, pe președintele Republicii Franceze. Președintele Republicii Franceze (țară profund europeană, democrată, multiculturală, siderată de noul război din Europa) răspunde acestei invitații și efectuează o vizită în Serbia - ieri, în Belgrad, iar azi, aici, la Novi Sad. Pentru a clama inutilul (că drumul Serbiei spre UE este deschis, ferm și susținut de Franța) și pentru a susține comerțul cu arme - Franța vinde armament (în valoare de trei miliarde USD) Serbiei, țară care susține deschis agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, are o economie puternic informală și favorizează tranzitul rușilor spre Vestul Europei. Negociere? Ipocrizie, fățărnicie, compromis! Oare, cum se pot privi în ochi oamenii aceștia și oameni ca aceștia - că nu sunt singurii. Și la ce se așteaptă, de fapt, oamenii aceștia, după ce fac declarații sforăitoare, în care nu crede nimeni? Și, oare, va fi observat oaspetele drag faptul că alături de drapelul Serbiei era arborat și cel al Republicii Srpska - întâmplător, în aceleași culori, dar fără stemă sau blazon?
Novi Sad a fost, alături de Kaunas și Esch-sur-Alzette, în anul 2022, capitală culturală europeană. Pe bună dreptate. Orașul este un perfect exemplu de multiculturalitate. Aici, de secole, se întâlnesc religii (romano-catolică, ortodoxă, mozaică; musulmanii s-au retras demult, dar și după războiul recent, spre Sud și spre Bosnia și Herțegovina), se vorbesc mai multe limbi (cea locală - de fapt, cea a popoarelor slave din această regiune, maghiara), se scrie în mai multe limbi (inclusiv în limba română, în unele instituții culturale), se întrepătrund curente literare, științifice, educaționale, arhitectonice. Ai nevoie de timp, plăcere și curiozitate pentru a descoperi orașul istoric, ascuns - de multe ori, în spatele unor imobile hidoase, triste, fără istorie și fără viitor. Palatul Menrat, Iodine Spa (ambele în stilul Secession local), gimnazii, biserici, fabuloasa sinagogă - proiectată, alături de alte circa douăzeci, în tot Imperiul Austro-Ungar - inclusiv în Satu Mare, Timișoara și Brașov, de arhitectul maghiar de origine mozaică Lipot Baumhorn - adept al aceluiași stil Szecesszio maghiar), palatul patriarhal, clădirile monumentale ce adăpostesc Muzeul Voievodinei sau Galeria Matica Srpska, primăria orașului.
Matica Srpska (în traducere echivalentă, centrul sârbesc, matca sârbilor sau stupul sârbilor, trupul sârbesc), fondată în anul 1826 la Pesta (Budapesta de azi) și mutată la Novi Sad în anul 1864, este cea mai veche instituție cultural-științifică națională (fac alergie la cuvântul ăsta!) sârbă independentă, non-profit, non-guvernamentală (și în limba sârbă - asta este accentuat oriunde încerci să afli mai multe detalii despre Matica Srpska!) Aceasta a editat, încă din anul 1824 - adică înainte cu doi ani de înființarea oficială, una din cele mai vechi publicații din lume - Letopisețul Matica Srpska. Este, de fapt, o importantă și necesară instituție culturală care include arhive, muzee și o bibliotecă ce conține trei milioane și jumătate (!) de cărți și documente istorice. Și a reprezentat un exemplu pentru instituții similare instituționalizate în alte regiuni (în 1831, în Cehia; 1842, Ilirică, devenită, în 1874, Croată; în 1848, la Lviv, în Ucraina; în 1849, în Moravia; 1861, cea dalmată, la Zadar; 1863, cea slovacă; în 1864, cea slovenă; în 1898, în Silezia; în 1905, în Varșovia; în 1908, cea bulgară din Constantinopol). Aici, în Novi Sad, la Matica Srpska - emblematic, nu?, a avut loc, azi, întâlnirea dintre cei doi președinți.
Muntele francilor
A avut multe nume. Alma mons (muntele fertil), Almus-hegy, Frankenwald, Frango choria, Fruska Gora. Se află în Sirmium (Syrmia, Srijem, Srem), adică în Sudul Câmpiei Panonice, la Sud de Dunăre. Și ocupă o suprafață mică, având cam 80 de kilometri de la Vest (Croația) la Est (Serbia), cam 15 kilometri de la Nord la Sud, cu o înălțime maximă de 539 de metri (Crveni Cot), ceea ce-l face munte doar cu numele, pentru că, altminteri, are alura perfectă a unui deal împădurit, străbătut de cursuri de apă și presărat cu localități mici, de fapt 23 de sate. Și cu extinse podgorii, care fac mândria acestor locuri. Un mic parc național (de 270 de kmp) a fost creat în anul 1960, pentru a conserva biodiversitatea locului și mânăstirile.
Și, oricât de mic și de neînsemnat pare locul acesta, tot va fi fost parte a pământului hunilor, ostrogoților, gepizilor, lombarzilor, bizantinilor, avarilor, francilor, bulgarilor, slavilor, maghiarilor, otomanilor, habsburgilor, austriecilor, austro-ungarilor, regatului sârbilor, regatului sârbilor, croaților și slovenilor, regatului Jugoslaviei, RSFJ, Serbiei și Muntenegrului, și, în sfârșit, azi, a Republicii Serbia.
Otomanii, foarte grijulii, notând și înregistrând orice informație, au contabilizat, în documentele lor, fiecare mânăstire ortodoxă înființată în Fruska Gora, ajungând la un număr de 35. Mirenii, sătui de cuceriri, de distrugeri, de biruri, au plecat din orașe spre muntele acesta care părea că le poate oferi protecție. Era convenabil și pentru otomani, pentru că îi puteau observa și controla mai ușor. Și astfel, începând de la sfârșitul secolului al 13-lea până în prima jumătate a celui de-al 18-lea (cele mai multe fiind construite în secolul al 16-lea), au fost ridicate toate aceste mânăstiri, din care azi există (și au viață de obște) 17. Puține, însă, mai au caracteristicile secolelor în care au fost create, pentru că au fost refăcute, dezvoltate, consolidate în diverse stiluri și cu diverse materiale.
Poveștile acestor mânăstiri sunt bogate și interesante. Ele relatează despre regi (Dragutin, Milan I), despoți (Jovan Brancovic, Vuk Grgurevic, Dorde Brankovic, Stefan Stilijanovic), iconari (Uros Predic), curteni de rang înalt (Raka), episcopi (Maksim). Mai mult, ele adăpostesc moaște și relicve. Posedă mari suprafețe de teren, animale, ateliere. Iar, din anul 1990 (înțelegem lesne de ce fix atunci și nu înainte de războiul acela religios crunt), au intrat sub protecția statului (sârb), fiind declarate monumente culturale de importanță excepțională. Au însă nevoie acută de întreținere și consolidare. Au nevoie de o viață spirituală mai bogată, pe care nu o pot asigura viețuitorii puțini de azi ai acestor mânăstiri (călugări sau maici). Chiar dacă, așa cum a fost azi, pentru mine, maica Elena (născută la Vrșeț - în Banatul sârbesc și vorbitoare de limbă română), m-a așteptat cu plăcintă proaspătă și cafea caldă - la Beocin. Chiar dacă, tot azi, maica Ielena m-a invitat să îmi scriu numele, pentru pomenirea de mâine, duminică, pe o bucată de hârtie cu însemnul crucii - la Vrdnik. Chiar dacă, în fine, tot azi, călugărul Chiril mi-a povestit câte ceva din viața lui - la Rukovac.
