Singularitate (2)

Rolland Wentzel: Sam Altman de la Open AI zicea într-o discuție că lumea cumva anticipa înainte ca Garry Kasparov (grandmaster la șah), să fie bătut de... cum se numea?
Augustin Ioan: Deep Blue.

R.W.: Deep Blue, da. Deci lumea anticipa că dacă există acest "moment zero" peste care se trece - acest prag care va fi depășit și anume mașina va avea capacitatea să facă de acum încolo pentru totdeauna treaba asta mult mai bine decât o minte umană - oamenii își vor pierde interesul față de șah, față de joc în sine, pentru că nu-i așa, nu vom putea niciodată să batem o mașină. Cu toate astea șah-ul este un joc foarte popular, încă, în ziua de astăzi.
A.I.: Da! E adevărat! Dar asta nu schimbă lucrurile fundamental între ce ai spus mai devreme și acum.

R.W.: Nu. dar credeți că e ceva esențial uman care trebuie conservat în felul în care organizăm spațiul?
A.I.: Uite, îmi aduc aminte de Deep Blue și Kasparov; e destul de veche pentru că, îmi aduc aminte, noi am discutat-o la un seminar la Cincinnati cu unul dintre profesorii noștri, și mai era diferența... mai era un text al lui C.P. Snow, care se numea Of clouds and clocks: adică două moduri complet diferite de a privi lumea: ca mecanism, ceasurile, versus mintea umană, dintre tactică și strategie, dintre epuizarea versiunilor posibile, toate, de către computer versus gândirea în viitor, mișcări potențiale pe mâna adversarului. Eu nu cred că e folositor să facem computerele oameni mai deștepți. Eu cred că e de folos ca mintea asta... inteligența artificială, sa compenseze ceea ce mintea umană încă nu poate. Deci să augmenteze, nu să înlocuiască.

R.W.: Credeți că poate...
A.I.: Dacă ne poate augmenta, e minunat.

R.W.: Credeți că poate să fie creativă o minte artificială?
A.I.: Deocamdată nu. Deocamdată evident nu are cum sa fie, devreme ce este antrenată pe lucruri care deja există. În orice caz în domeniul nostru. Repet, deocamdată, la noi, cu Midjourney sau DALL-E.

R.W.: Vă referiți strict la prompt-urile folosite pentru generare de imagine?
A.I.: Dacă o măiestrie textuală a redactat textul, asta are efecte în răspunsul AI? Deocamdată, se pare că nu. Să nu oferi text banal... să-i dai poezie, de pildă, deși înțeleg că se blochează la astea, merge tot pe semiotică veche, pe denotații, nu pe conotații. Sunt exerciții nesfârșite care se vor face. Se fac și la noi...
Un tip de atitudine foarte interesantă e ce face Matias del Campo care testează marginile.

R.W.: Limitele?
A.I.: Limitele însemnând de pildă un oximoron. Care sunt limitele limbajului acestuia vorbit și, deci, ale traducerii lui în imagine și a relației dintre imaginea ca reprezentare a unui potențial proiect de arhitectură și o viitoare clădire reală, făcută pe baza acelui proiect. Poate chiar e poetic. Dar lucruri care nu există, deci cu care AI nu poate fi antrenată, la care ea nu poate face apel, ca precedente? Un exemplu care m-a uimit și pe mine era apartamentul pentru un portavion. Sau clădiri cu pene. Dacă astea sunt într-adevăr limitele, însemnează că facem un soi de... medie aurită a ceea ce deja e. Mediocră de fapt... a tot ce este. Nu sunt convins, deocamdată, că știe să augmenteze datul către excelență, sau să împingă mai departe cunoașterea... Deocamdată eu unul nu pot să spun că sunt un expert deloc, dar urmăresc că mi se pare interesant și în materie de text cu Chat GPT-ul, dar urmăresc și cu DALL-E-ul și cu Midjourney. N-am văzut nimic amenințător deocamdată, decât în măsura în care mediocritatea și prostia sunt amenințătoare și în formă umană și în formă digitală... nu e diferență foarte mare. Cred că s-a și spus chestia asta: decât de inteligența artificială, să ne temem mai mult de prostia naturală.

R.W.: În ce măsură credeți că reflectă strict valorile noastre umane această inteligență artificială și dacă considerați că la un moment dat... având în vedere acest fenomen al emergenței... Cuvintele pe care le folosim sunt o înșiruire de litere care sunt parte dintr-un alfabet care reprezintă un cod, dar cuvântul în sine, esența cuvântului în sine este o calitate emergentă, am putea spune, a cuvântului respectiv.
A.I.: Doar că tu când spui asta faci exact invers și aduci din spațiul computerului ceva în limbaj. Semnificația acelei înșiruiri e convențională, spune semiotica, sau aleatorie, spune Derrida, dar, oricum, este atribuită de noi, cei ce utilizăm limbajul verbalizat. Că altfel picăm în platonismul din Cratylos, conform căruia numele (evident, cele în greaca veche) descrie proprietățile a ceea ce este denumit. Or, cal, cheval și horse descriu în moduri diferite aceeași realitate. Nu asta e emergența, ci stafia din mașină, acel something out of nothing care ni se pare că apare în plus, de la un nivel de complexitate în sus, ceva care nu pare să fi existat în datele inițiale, ci apare în procesul însuși al generării, în iterații succesive ale algoritmului.

R.W.: Ce vreau să vă întreb e... omul are probabil... proprietatea asta de a procesa informație...
A.I.: Păi, și computerul o are.

R.W.: Și computerul, însă computerul procesează altfel informația.
A.I.: Procesează altfel dar are capacitatea să aibă acces la o cantitate mult mai vastă de informație. Fapt e că obținem mai mult decât suma părților.

R.W.: Asta vreau să vă întreb, da.
A.I.: Păi, dacă se întâmplă în cazul minții umane cu siguranță se întâmplă și la atâta nivel de complexitate. Cu siguranță se întâmplă! Doar că deocamdată sentimentul meu este că nu se știe ce să facem cu asta. A apărut dar e știi... e un "hot potato", nu știm ce să facem cu el.