Fotografia

Tocmai când îmi spuneam că iată, pot râde fără Adriana, fără nicio legătură cu Adriana, departe de Adriana, sfidând-o pe Adriana, am dat peste poză într-un sertar. Cu fotografia în mână, m-am lăsat în voia amintirilor. Am retrăit căldura plăcută a casei Gabrielei, camerele mari luminate slab, muzica în surdină amestecându-se cu şuvoiul de murmure scăzute, iar Adriana mişcându-se în ritm, în braţele unui coleg mai mare. Mâna lui, odihnindu-se pe curba moale a spatelui ei. Prăjiturile făcute de ea, în mijlocul mesei. Paharele licărind, totul transformat de ora târzie, de imaginaţie. Oboseala catapultându-mă într-o lume onirică. Un zâmbet, răsărit brusc, ridicând colţurile unei guri, un gest bombastic fără sens, invocare stranie. Vocile egale se topesc una într-alta, senzaţie dureroasă şi scurtă şi insuportabilă, şi ai da orice să nu fi venit deloc, să fi dormit liniştit în patul tău cald, în noaptea adâncă şi neagră de iarnă. Şi peste tot unde întorci capul, vezi doar chipul Adrianei. Chipul alb, palid, obosit, gura uşor bosumflată. Visezi chipul ei, îl compui şi-l recompui, fără să te poţi stăpâni. Dar nu o să fie niciodată a ta.

Este o fotografie alb negru. Adriana, în mijloc, îşi ţine mâinile pe umerii noştri. Zâmbim. Gabriela are părul tăiat drept, la baza gâtului. Părul îi acoperă jumătate de faţă. Eu sunt în dreapta, cu părul strâns în coadă.

Citesc din nou ce scrie pe spatele fotografiei. "Ca să nu ne uiţi." Fotografia este făcută cu zece ani în urmă.
"N-o s-o găseşti!", afirmă Gabriela, deşi e în afara câmpului meu vizual.

Se aud zgomote. Apare în prag cu o tavă. O văd mişcându-se spre mine.

Mai locuieşte în Sonenngasse, susţine că apartamentul e prea bun.

Scărpinându-şi nervoasă nasul, care e deja roşu, mă lămureşte:
"Alergie!"

Apoi şi-l mai suflă odată, gemând. Peste tot, şerveţele folosite şi haine. Are multe plante la geamuri. A trecut prin două divorţuri. Are un băiat care trăieşte cu tatăl lui în alt oraş.
"Dacă vrei ceva, serveşte-te", zice.

Mă mulţumesc cu cafeaua.
"Ar trebui să te duci s-o întrebi pe maică-sa. Poate că ea ştie unde este. Poate nu. Ceea ce ştiu eu, este doar că se află în mijlocul unui divorţ urât. Îl mai ştii pe iubitul ei? Era cu un an mai mare ca noi. S-a căsătorit cu el, divorţează de el."

Face o pauză, în timp ce mănâncă struguri.
"Şi chestia gravă nu este asta!"

Aştept calm, sorbind din ceaşca fierbinte.
"Nu o mai cheamă Adriana. Şi-a schimbat numele. Parcă în Laura."

Râde.

Apoi se apleacă şi îşi alege o căpşună. Simt o greaţă intensă.

Îşi trece o mână prin părul blond. Buzele, rujate în exces.
"Mai ţii minte când eram în liceu?" întreabă.
"Ce anume?"

Zâmbeşte. Pentru că nu e sigură că înţeleg, completează:
"Noi doi."

Tac.
"M-am întrebat mereu de ce m-ai părăsit."

Întorc capul spre geam. Se aude apa fierbând într-un ibric.

Nu-mi place direcţia în care a luat-o discuţia noastră. Deodată îmi amintesc:
"Mai ai rochia verde?"
"Care?"
"Cea pe care ai purtat-o la balul de sfârşit."
"Da, o mai am."
"Te-ar deranja s-o îmbraci?"

Mă priveşte dezorientată.

Apoi se ridică.

Singur în încăpere, îmi plimb absent privirea peste lucruri.
"Este sus în debara. Poţi să mă ajuţi s-o dau jos?!"

Mă ridic şi mă îndrept spre hol. Stă acolo, privind în sus. Întind braţul şi dau cutia jos. E o cutie roşie, nu curată, cu o latură moale de la igrasie. Chiar şi ea miroase a casă veche, umedă. Mirosul a invadat totul.

Intră în sufragerie cu cutia în braţe, neştiind ce să mai facă.
"Dezbracă-te", ordon.

Urmează îndemnul ca în transă. Corpul ei dezgolit mă şochează. Scoate rochia cea verde şi încearcă să şi-o ridice pe trup, dar nu trece de şolduri. Apoi încearcă s-o îmbrace pe cap. Cu foarte mare efort, rochia intră. Sânii ei, striviţi grotesc sub pânza fragilă, îmi creează repulsie.

Mă îndrept spre ea, sub un impuls ciudat, şi o strâng în braţe.
O sărut.
Mă opresc.
Fac un pas în spate.
"Mulţumesc pentru timpul acordat", zic, brusc ţeapăn, stânjenit.

Mă priveşte cu o pereche de ochi albaştrii, clari.
"Nu pleca!... Te rog, rămâi!"
"Terog, ia-măînbraţe, terog, spune-micevafrumos, terog, mângâie-mă... te rog!"

Mă uit la ea ca lovit de trăsnet. Nu mă mişc.
"Ţine-mă în braţe", continuă, "sărută-mă un pic, strânge-mă un pic lângă tine."
"Spune-mi ceva frumos."

Încerc să deschid gura, dar e imposibil. Să-i spun ce? Într-un final, zic:
"Arătai uimitor la balul de la sfârşitul liceului... Veniseşi cu Mark... Îmi păreai intangibilă. Inabordabilă."

Apoi o iau spre ieşire. Cobor scara încet.

Ea aleargă în urma mea, ţinând o foaie în mână.
"Asta vroiai, nu?!... Poftim!"

Împăturesc foaia cu adresa Adrianei, şi o bag în buzunar.

Continui să cobor.