Ai găsit vreodată dragostea adevărată?

A avut sentimentul că oraşul se înfăşoară călduţ în jurul său. Oraşul, doar un abur prin care trecea încercând să găsească drumul. Era sâmbătă dimineaţă. Vântul îl făcuse să-şi închidă haina până sus. Trecând pe lângă Schlecker şi Müller s-a întrebat dacă să cumpere pâine. Acest gând concret şi pragmatic l-a izbit, l-a făcut să se oprească o clipă, ca şi cum l-ar fi trezit din ceva.

Apoi a mers mai departe. N-avea chef să care nimic cu el.

Clădirile scunde flancau de-o parte şi de alta strada cea liniştită cu traficul său scăzut, iar magazinele erau goale. Unele abia se deschideau. Câţiva turci stăteau în faţa unor tarabe cu legume şi aranjau lăzile. Un grup de asiatici aştepta la trecerea de pietoni. Unul din ei l-a salutat.

În câteva zile începea carnavalul. Aerul era astfel dens de anticiparea aceea stridentă, ca şi cum, trecătorii, cu feţe colorate şi zâmbete largi, purtau ceva contagios în ei şi infestau totul. A trecut printre clovni cu peruci verzi, vampiri, vrăjitoare, şi şi-a continuat drumul spre staţia de autobuz. Un iepure roz, uriaş, i-a tăiat calea. A ales să ierte, bărbatul nu avea cum să vadă bine din cauza glugii la care erau ataşate urechile uriaşe. A simţit însă repulsie pentru el. Blana artificială roz îl făcea să arate hidos şi nebărbierit.

Drumul spre Margot trecea pe lângă Grădina Engleză. A înregistrat, absent, oamenii care făceau jogging. Alergau fără zgomot, mişcându-se ritmic, îmbrăcaţi sport.

S-a urcat în autobuz şi s-a lăsat purtat prin oraş.

Când a intrat în casă, cumnata sa era la o partidă de cărţi cu cei mici, iar fata cea mare încă nu coborâse. Casa mirosea a friptură. Distingea încă un miros, care ar fi putut să provină de la muffins. Copii erau nebuni după muffins. Mai ales băieţii. Sufrageria era plină de maşinuţe de la Matchbox şi cuburi Lego şi păpuşi Barbie. Pe covor apăruse o pată imensă, care părea recentă. Pe masă aştepta o supieră acoperită, pe un fund de lemn. Alături, o pâine albă, tăiată în felii. Farfuriile şi tacâmurile erau aşezate, totul pregătit.

Margot s-a ridicat, le-a făcut semn să strângă jocul şi i-a deschis o bere fără să zică nimic. Chipul ei avea un aer de absenţă totală. Dar cei mici s-au repezit să se holbeze la el, veseli. I-a turnat-o în pahar cu minimum de spumă. Concentrată asupra paharului, fără să-i arunce o privire, părea undeva foarte departe.
"Trecem la masă?!", a întrebat după aceea.
"Poftim?", a întrebat Michael.
"Am întrebat, trecem la masă?!"
"Ceee?!"

Şi-au evitat ochii, enervaţi. Apoi femeia s-a răsucit şi s-a îndreptat spre bucătărie, iar el a rămas acolo, stând în picioare, mustind de furie, cu braţele atârnându-i inutile pe lângă corp. Îi pierise cheful de bere.

Dar tocmai atunci părinţii săi şi socrii tocmai reveneau din grădină purtând o discuţie despre lalele şi narcise şi lăcrămioare, aşa că şi-a revenit instantaneu, s-a recompus, şi a reuşit să schiţeze un zâmbet.
S-au salutat apoi au luat loc la masă.

Când tatăl său s-a aşezat lângă el, i-a şoptit în timp ce-şi potrivea scaunul:
"Dumnezeule, mama soacră are spatele mai lat decât mine!"

Michael l-a privit uimit, apoi l-a întrebat:
"Tată, de ce nu mi-ai răspuns la telefon?! Unde ai fost?"
"Ce?! Ce-ai spus?!"
"Te-am sunat toată săptămâna. Unde ai fost?"
"N-am înţeles, mai repetă o dată!"
"Ai fost plecat săptămâna trecută?"
"Nu înţeleg ce spui. Nu te aud!"

Michael s-a răsucit furios spre farfuria lui. I-a făcut semn cu mâna lui Margot să nu-i pună supă, dar ea i-a zâmbit şi i-a pus în farfurie oricum, spunând:
"Este o supă de broccoli, o să-ţi placă. Este supa ta favorită."

Prin geamul deschis intra aer rece, tonifiant. Se vedea gazonul şi tufişurile tunse perfect. Cerul atârna, întunecat.

Fata cea mare, îmbrăcată într-o fustă scurtă şi cu părul prins în coadă, a aprins lumânările de pe masă.
"Îţi place?", l-a întrebat. "Eu am decorat masa!"
"Arăţi drăguţă azi!", a spus el.
"Poftim?! Ce-ai spus?"
"Am spus că arăţi foarte bine!"
"Cum?!"

Michael a zâmbit, nedumerit că fata părea atât de supărată. Dar nu a mai repetat.

Era prima oară când venea aici de când Johanna, soţia lui, avusese atacul cerebral. Şi prima oară când venea singur. Mai venise poate o dată, dar doar în trecere, să împrumute nişte scaune.

Margot a început să taie friptura în porţii.

În acest timp, jucându-se cu un şerveţel, Michael a observat că cei doi băieţi se băteau în hol. Dar n-a zis nimic. A privit doar. Unul din ei a venit alergând, şi-a aşezat o mână pe braţul femeii şi i-a spus agitat:
"Mama, Joseph mănâncă ficusul din hol!"
"Ceee?!"
"Ceee?!"
"Ce-ai spus?"
"Nu, ce-ai spus tu?"
"Ce a spus Jakob?"

Iar Michael s-a răsucit şi el spre ea şi a întrebat-o:
"Cum?!"

Băiatul a privit de la unul la altul, apoi s-a îndepărtat supărat.
"Cum? Ai spus ceva, Michael?", a întrebat Margot.

Au continuat să mănânce, privind afară.
"Supa asta e bună!", a zis mama sa, iar Michael s-a simţit fericit că cineva spune ceva. Dar nimeni n-a mai adăugat nimic.

Tatăl său, întinzând mâna după pâine, i-a şoptit cu o voce plină de ură:
"De ce ne vorbesc oamenii ăştia de parcă am fi nişte imbecili? Ei sunt cei needucaţi, nu noi. Îţi spun, Michael, îţi spun: ne dispreţuiesc!"

Stânjenit, a mâncat mai departe. Mama sa sorbea supa prea zgomotos, în comparaţie cu ceilalţi. A înregistrat asta cu neplăcere. Şi-ar fi dorit ca cineva să spună totuşi ceva, orice, ca să acopere acest zgomot. Dar nu el însuşi, căci el nu găsea nimic de spus. Dar deodată s-a întors spre tatăl său, şi l-a întrebat:
"Aşa deci, săptămâna viitoare pleci în concediu?"

Tatăl său l-a privit uimit.
"Cine eşti tu?", l-a întrebat.

Michael şi-a lăsat repede ochii în farfurie. Tatăl său s-a răsucit în partea opusă şi a întrebat:
"Cine e băiatul care stă lângă mine? Noul iubit al lui Margot?"

La plecare, Margot l-a privit în ochi şi l-a întrebat:
"Ştii ce-i plăcea Johannei cel mai mult la tine?!"

El i-a zâmbit neutru, cu haina în mână.
"Îi plăcea că atunci când te aşezai seara în pat, cu un dosar sau o carte, în timp ce citeai, îţi aşezai o mână pe coapsa ei, şi o ţineai acolo. Nu poţi spune că era pretenţioasă, nu-i aşa?"

Zâmbetul lui s-a animat pentru o secundă, apoi s-a stins.
"Îţi aşezai o mână pe ea, atât."

Michael s-a îndepărtat. Nu auzise niciun cuvânt.

În urma lui, Joseph, agăţat cu mâinile de bluza femeii, palid şi nervos ţipa:
"Mami, mă doare burta. Îmi vine să vărs!"
"Oh, şi tu, bietul de tine, arăţi rău!", a spus Margot. "Ce-i tu tine? Te doare burtica?"

Şi-a zărit părinţii care se grăbeau spre maşină. Tatăl său tocmai deschidea portiera. S-a simţit izbit de ceva nelămurit la vederea siluetei mamei sale, aşa, de la depărtare. S-a gândit că e posibil să fie bolnavă. Ori mai rău.

Vroia să plece de-acolo cât mai repede.

Mergând pe strada goală, a avut un sentiment de uşurare. Cu cât s-a îndepărtat mai mult, cu atât s-a simţit mai bine. A privit oamenii îmbrăcaţi de carnaval. Clădirile anonime. Când a ajuns în dreptul Grădinii Engleze, un sentiment de fericire s-a cuibărit în el. Nu era lume multă în parc. Aşa că a intrat. Drumul era mai scurt astfel, iar el nu mai intrase în parc de mult. Într-o vreme, îi plăcuse să meargă foarte des acolo. A inspirat adânc şi a privit în jur. La câteva sute de metri în faţa sa, o femeie vorbea la telefon. Era îmbrăcată sport, iar lângă ea, mergea un câine, agale. Un buldog.

Era o imagine liniştitoare.

A continuat să privească spre ea, încercând să-şi spele şi ultimele urme de furie şi frustrare din minte. Era o femeie frumoasă, cu părul prins în coadă. Înainte de a apuca să înţeleagă, câinele a ţâşnit în salturi spre el. Nici măcar n-a avut timp să se întoarcă şi să fugă în direcţie opusă. A simţit doar o durere insuportabilă în piciorul drept. A scăpat un urlet, neştiind ce să facă. Câinele nu dădea drumul. Stăpâna lui venea alene, vorbind mai departe la mobil. Animalul îşi strângea fălcile din ce în ce mai tare.

"Luaţi-vă câinele de pe mine!", a urlat Michael într-un final.

Femeia, fără să grăbească pasul deloc, privindu-l calmă, vorbind mai departe, i-a făcut semn cu mâna să aştepte.

Privind câinele în ochi, s-a întrebat ce reacţie ar avea dacă ar încerca să-l împingă. Sau dacă ar începe să-l lovească. Dar în final n-a făcut nimic. A stat locului, paralizat de spaimă şi durere.

Femeia s-a oprit lângă el, râzând de ceva în telefon. Ţinea o mână în şold, aruncându-i din când în când câte o privire fugară. Şi-a ridicat mâna din şold şi i-a făcut semn să aştepte încă o dată.