"La Gitane de Richepin" - printre ultimele postere desenate de Toulouse Lautrec. Nu e cu dansatoare ce au picioarele ridicate spre văzduh, împleticite în volane creţe, bulbucate, ci cu o damă foarte îmbrăcată, ascuţită la chipul ce i se vede din profil. Afişul reprezenta reclama unui spectacol despre atracţia fatală (cum altfel) dintre mai mulţi domni pofticioşi de farmece trupeşti
şi-o ţigancă pe nume Rita. La final, eroina fuge în lume cu fratele său vitreg, un june focos, aşa cum se cuvine în astfel de drame. Rolul principal era jucat de actriţa Marthe Mellot, soţia lui Alfred Natanson. Numele dânsului merită pomenit din mai multe motive, dar principalul constă în faptul că
l-a fotografiat pe Lautrec. Pictorul stând în şezlog, aţipit, cu ochelari
şi-o pălărie pleoştită. O pară ca de plumb, pe care totuşi o bănuiesc a fi coaptă, zemoasă, zace în fotografie, pe marginea fotoliului grosolan. Stă acolo de parcă numai pe mine mă aştepta, să bag mâna în fotografie,
s-o înhaţ şi
s-o muşc pe furiş, ca să
nu-şi dea nimeni seama de furăciune.
În alt cadru, făcut în acelaşi loc, pictorul citeşte o scrisoare. Foi albe, tremurânde în mâinile sale. Unii spun că aceste fotografii au fost făcute de Thadée, fratele lui Alfred Natanson, pe vremea când nu mă născusem. În urmă cu 117 ani. Alţii se jură că Alfred e autorul, iar în anumite antologii (cum ar fi în volumul scris de Helmut Gernsheim, "
Tendinţe estetice 1839-1960") este trecut Maurice Guibert, cert e că cei care ar putea să limpezească misterul, sunt oale şi ulcele. Guibert a fost bun prieten cu Lautrec.
Costumat
într-un chimono, cu o păpuşă în braţe (chip cât se poate de sobru şi respectabil), apoi în altă fotografie, îmbrăcat ca un samurai (se uită cruciş), iar în alt portret e deghizat, foarte credibil,
într-un mandarin. De altfel, Lautrec apare travestit în multe imagini, cum ar fi în clovn (trist) şi predicator arab. În atelier,
pictându-se pe sine, apare prin urmare,
(într-un fotomontaj) în dublu exemplar. Un Lautrec micuţ, bărbos, cu pălărie mare, elegant dar fără haină (doar cu vestă peste cămaşa albă), cuminte cocoţat pe un scaun înalt, în faţa şevaletului. "Celălalt" Lautrec, de lângă el, are aceleaşi veşminte numai că nu ţine în mână pensula, nici
n-ar avea de ce, din moment ce întruchipează modelul primului.
Într-o altă fotografie, făcută tot de Guibert, priveşte câteva picturi
de-ale sale, împreună cu Mirelle cea goală, lipsită prin urmare de pânzeturi acoperitoare, ceea ce nu e de mirare, la urma urmei e firesc să vezi o burtă dezbrăcată, întunecată cu o palmă mai jos de buric, şi sâni obosiţi de atâtea pupături, apoi genunchi, pulpe grele, dolofane, lângă pictorul ce deseori poposea în bordeluri şi cabarete dubioase. La drept vorbind, un cabaret care
n-are iz de dezmăţuri, unde nu poţi bănui pipăieli în dosul perdelelor grele, de brocart,
nu-şi are rostul. Tabloul cel mare, pe care amândoi îl admiră teatral, e aproape cât Lautrec.
Pe fotograful Maurice Guibert
l-am văzut stând la masa unui bar, pozat de Paul Sescau. Mărunt, mustăcios, cu o mutră nătăfleţ, de petrecăreţ vesel ori de zurbagiu de mahala. Fotografie sepia. E însoţit de o tânără mare la trup, ce pare cuviincioasă; în capul meu seamănă cu o lenjereasă sau cu o servitoare ce dimineţile aprindea focul în bucătărie, frământa aluatul pentru pâine, în nori de făină şi aburii unui ceainic şuierător. Amândoi se uită atenţi undeva în stradă. Nu ştiu la ce, pentru că fotografia îi înfăţişează doar pe ei.
Folosindu-se de poză, Lautrec
i-a pictat aproape la fel. Diferenţe: în fotografie, Guibert are o ţigară ce stă
să-i alunece dintre buze, în tablou, nu. În pictură, pe masă, sunt două pahare, o sticlă de vin
şi-o farfurie cu cuţit, pe când în poză, nu. Desigur, Lautrec nici nu
şi-a propus să reproducă fidel fotografia, îngroşând cu pensula expresiile celor doi. Mult verde şi cărămiziu. Părul femeii se potriveşte cu zidurile. Aş putea spune că atât în fotografie, dar mai ales în tablou, Guibert aduce mult cu un personaj tipic de Caragiale.
Pentru fotograful Paul Sescau, ce avea studioul la adresa 9. Place Pigalle, Lautrec a făcut un afiş în care se remarcă aparatul cu burduf
şi-o damă înveşmântată în roşu, ce pare că vrea să fugă mâncând pământul. Cu Sescau, pictorul era vecin în Montmartre şi bun prieten de pahar; fotograful era renumit pentru că, înainte sau după ce le poza, îşi seducea modelele în atelier. Maurice Guibert a mai fotografiat ridicarea Turnului Eiffel, bucată cu bucată.
Pe Jane Avril, dansatoarea de la Moulin Rouge portretizată şi iubită de Lautrec, am
văzut-o (într-o fotografie, desigur) lipită de podea, cu picioarele întinse "sfoară". Şi semeaţă,
într-un picior, cu celălalt ridicat tareeeee,
de-ai fi putut
să-i zăreşti toate dedesubturile ruşinoase, dacă nu
şi-ar fi ţinut rochia strânsă peste deschizătura pulpelor, cu un soi de prefăcută pudoare. Zâmbeşte aţâţător. Indecentă pentru acele vremuri, desuetă şi niţel caraghioasă pentru zilele noastre, cu acele bucle şi volănaşe dănsuitoare. În anul 1894, Lautrec
s-a lăsat fotografiat îmbrăcat cu capa dânsei, cu celebra pălărie cu pene şi boa atârnată de gât. Boa, în acest caz, nu este şarpele
ce-şi ucide prada prin sufocare, ci o fâşie lungă din blană înfoiată, fără de care doamnele elegante nu puteau să iasă pe stradă, pentru că li
s-ar fi prăbuşit în cap cerul. Lautrec cu pene, capă şi boa arată aproape respectabil, nimic din înfăţişarea lui nu jigneşte vederea.
Pe când avea 12 ani, a fost imortalizat împreună cu tatăl său, Alphonse, ce ţinea pe braţ un şoim, şi cu unchiul Charles. Câinele de vânătoare pare că vrea
s-o zbughească din fotografie, undeva la dreapta, unchiul, ce stă pe bancă, gesticulează. Nici unul nu mai trăieşte acum. Vara anului 1896, la Bosc. Curtea interioară a castelului, fotografie de familie. Multe, multe rubedenii, de nici nu mă apuc să le număr pe degete. Doamne şi domnişoare în rochii cu mânecile bufante, domni cu pălării de vară, un câine, copii, un prunc
ce-şi scoate din căruţ capul uriaş. În 1901, cu două săptămâni înainte de a muri, Lautrec a fost fotografiat la castelul Malromé. Bolnav, împuţinat în haine. A murit pe 9 septembrie. Ultimii ani din viaţă, Jane Avril şi
i-a petrecut
într-un azil. Guibert a murit în 1913, nu ştiu cum şi de ce. Poate pentru că i se terminaseră zilele.
