Pe vremea aceea eram mulţi cai!
Şi eram.
(sau eram doar între ei, cai, preumblându-mă cu ei?)
Se petreceau multe jefuiri de limpezime,
erau neclarităţi
în tundra verde urcată pe pietre.
Ceea ce însemna:
Herghelii de cai fierici care porneau,
scârţâiau la început precum corăbii desprinse
de chei,
cai înotători şi năprasnici
vuiau de stânci prăvălite
oh, cai fugari ce erau!
Cai zburători!
Erau ciudăţenii
în tundra verde cocoşată de pietre.
Ceea ce însemna:
Iţirea cailor din pământ
cu capul gâtul picioarele din faţă
ieşeau caii fierici care năpădeau,
groşi şi cenuşii,
sacii plini cu ploaie.
Oh, cum mai năpădeau tundra verde
frântă pe pietre.
Am pornit, deci, cu ei
(cal sau călăreţ sau privitor)
să fim noi: cai reci, cai de pământ
noi!: cai!
Am pornit, buni călcători ai râurilor şi ai gheţurilor,
am plecat noi,
rămăşiţele rasei fierice de cai-leoparzi,
noi, dinţaţii, muşcători din iaduri,
hrăniţii mlaştinii,
din sori prăvăliţi,
gâtuiţi
buluciţi.
Am plecat din smârcuri, cu sori prinşi în arcane,
duşi am fost spre pisicile alea,
santinele de gheaţă,
păzitoare de ocean doldora de banchize.
Oh, cum le-am mai zdrobit în copite,
cum le-am mai alungat de pe ţărmuri,
noi, cai,
cum le-am mai zdrobit peste tot sub copitele noastre!
Şi ce-am mai alergat,
herghelie ce eram!
Tot dădeam roată tundrei
pleşuvind-o de reni.
Vedeam herghelia, vedeam cum
văd alergând calul de fier ce eram
vedeam cum vedeam că priveam
spre mine,
cal de fier ce eram!
Oh, şi cum s-a mai isprăvit migraţia noastră
de cai ce eram! Cai!
Ne-am trezit în încăperi:
cu bazine de apă
cu rezervoare, cu băi.
Amurgul băltea în ferestre
la stânga era o ploaie
din rezervoare începeau oceane de taină
oceane întinse pe sub şosele şi tundre
freatice oceane, din cele ce se umpleau
departe, departe, cu banchize
cu oceane doldora de banchize.
Oh, şi au venit pisicile neucise,
au venit să ne dea ghes, să ne împerechem
să ne hârjonim prin blănurile lor electrice
santinele reci ce erau!
Oh, nostalgia cailor-leoparzi:
fierici mestecători de pietre ai tundrelor!