Reportaj cu oameni de cultură

1.

alergări cu sufletul la gură,
evenimente care încep fără mine,
tălpi scăpărând peste zebre,
tropăitul meu prin Chișinău

vreau să ajung din urmă pe cineva
care se îndepărtează
cu viteză cosmică,
dar și de data aceasta
ajung prea târziu

toți au venit la ora douăsprezece,
numai eu am întârziat,
ei deja se întorc de la groapă,
eu abia mă duc spre groapă,
eu fără mască,
ei cu mască,
nu-i pot recunoaște pe mulți,
ochii lor deasupra măștilor
încă mai înoată în lacrimi,

nu am vrut să întârzii,
îmi vine să intru în pământ de rușine,
peste prietena mea cade pământul împins cu lopețile,
trebuia să vin mai devreme,
nu este de vină pandemia,
eu sunt de vină

troleibuzele circulă cu regularitate,
doar că eu am încurcat stațiile,
am încurcat și numărul troleibuzului,
iar acasă pierdusem mult timp pregătindu-mă să ies,
mai întâi am îmbrăcat niște haine,
apoi mi-am pus alte haine,
mi-am prins altfel părul,
am aruncat pantofii,
și am încălțat niște adidași
ca să pot alerga mai repede

am vrut s-o văd,
să-mi iau rămas-bun,
i-am adus trandafiri proaspeți, catifelați,
cu stropi de apă între petale,
am vrut să pun trandafirii în sicriu
pe pieptul ei
sau la căpătâi,
aș fi bolmojit ceva,
i-aș fi atins mâneca,
știu cum arată cei răpuși de cancer,
dar aș fi suportat,
nu mi s-ar fi oprit inima chiar acolo,
în Cimitirul Central

prea târziu am ajuns la groapa ei,
trebuia să vin
un pic mai devreme,
pe cuvântul meu că nu am vrut să întârzii,
groparii lucrează în sudoarea frunții,
și-au aruncat măștile,
nu se tem de covid,
nu se tem de nimic,
o săgeată albă se îndepărtează
cu viteză cosmică

2.

de ce nu simt fumul de tămâie,
parcă nici n-au dat cu tămâie,
groparii își termină repede treaba,
au rămas florile și coroanele,
mai întâi florile, apoi coroanele,
spun ei,
împrăștie peste movila de țărână
crizantemele, garoafele, clopoțeii violeți,
deasupra lor pun coroanele
așa trebuie,
îmi arată mormântul împodobit,
își iau lopețile și pleacă
sărind peste morminte,
nici semnul crucii nu și-l fac.

Mă împiedic de bulgării uscați,
mă uit la coroane -
una de la un teatru național,
alta de la alt teatru național,
una de la o revistă
și încă una, cea mai mică, fără panglică neagră,
total anonimă,
sprijinită de cruce -
patru coroane i-au adus oamenii de cultură
prietenei mele, care a scris toată viața
despre cultură.

3.

Mă aplec peste locul ei de veci,
soarele îmi arde creștetul,
vreau să aud o șoaptă sau o adiere,
Doamne, dă-mi un semn,
trimite-mi un suflu de răcoare.

Crucea de fier s-a încălzit,
țărâna-mi intră în adidași,
albastre litere, deodată
văd pe-o etichetă
Om,
e scris pe sticlă Om,

o sticlă de doi litri
aproape plină
stă neclintită
la umbra unui copăcel.

Sorb din apa răcoroasă,
îi mulțumesc în sinea mea
poetului ori prozatorului,
regizorului ori actorului care-a uitat-o aici,
pun sticla pe mormânt,
bag trandafirii purpurii în ea,
unul desigur mă înțeapă, cum să nu mă-nțepe,
îmi ling zgârietura,
lăsați-mă să plec. voi, trandafiri,

4.
 
unde mă aflu?
cum voi recunoaște locul?
o interpretă de folclor, un cineast,
un pictor, un rapsod,
doar oameni de cultură,
doar artiști în jur,
cruci simple, monumente gri,
și profesori, cercetători, savanți
printre salcâmi și vișini,
doctori în fizică, biologie,
decani, prorectori,
minți ilustre,
nume, nume, nume:
Pâslaru, Iorga, Ermurachi,
Pascal, Moraru, Caraman,
un rând întreg din neamul Тиндаре,
Простомолотов, Литвиненко, Бляндура, Кайдан,
Владимир Евстифеев, гвардии майор Алов,
Ирина Хорошун, Елизавета Шаганянъ,

dar ce văd mai departe?
mormântul unei doamne cu cea mai frumoasă poză,
Agata se numește,
a îmbrăcat o rochie cu decolteu,
și-a prins în păr flori albe,
zâmbește arătându-și dinții ca mărgăritarele,
pe-o lespede imensă e sudat
un trandafir de fier,
cavouri fastuoase,
mausolee cu lacăte la uși,
coloane, statui, iederă,
dacă veneam la timp
nu le vedeam,
dacă veneam la timp
nu mai scriam.