A (mai) citi, azi, presă, în sensul de jurnalism, de "informație verificată", de "fapte confirmate" din (cît) mai multe surse (deja distincția tradiționala presă "quality" vs presă "people" este caducă, astăzi trebuie să vorbim de presă-jurnalism vs dezinformare, care pretinde a democratiza, în sensul de a populariza - de la populism; dar nici măcar nu o spune așa, tot ar mai fi ceva - dreptul la opinie, rezervat, în presă, experților, editorialiștilor etc. - de aici trebuie, cred, re-începută discuția; "teoria" presei și a jurnalismului trebuie refăcută, căci acestea pot ieși, paradoxal, întărite și ultra-de preț din această devalorizare), a mai citi, azi, presă este, deci, deja perceput și chiar acreditat ca un gest elitist și anti-"popor". Gest care tocmai de aceea trebuie înfierat și combătut de către numitul (căci e doar o chestie de numire abuzivă, "incluzivă" cu forța, en gros și în vrac, masificant-sublimantă - cantitatea devenită, prin "salt", subiect de esență divină -, totalizator-totalitară: aproape "lagăr de concentrare") "popor".
"Noi sîntem săraci, mulți și puternici, noi vrem să ne hrănim cu junk, să ne drogăm ieftin, nu avem bani, timp, răbdare și resurse (de orice fel), și mai ales nu avem încredere să consumăm «presă», presa «voastră», informație de fițe, «bio», adevărul și știința voastră subtile (subînțeles, dar ne-spus, «de clasă») nu ne interesează, le avem pe ale noastre, adevărul este de parte noastră, ce credem și ce vrem noi să credem că este adevărat aia e, aia este adevărat și aia se face. Între dorință și împlinire nu mai este nicio distanță, nicio diferență: prea mult - o întreagă istorie - am așteptat! Adevărul și faptele sînt de partea noastră. Noi nu interpretăm realitatea, o facem."
Și nu au (are: "poporul") dreptate?
Adevărul e trist, banal, dur, oarecare, implacabil: cel mai adesea cădere (în) și trezire (la) (realitate). "Principiul realității", de, cum să nu vrei să construiești o realitate "a ta"? "Poporul" s-a săturat de truda și de mizeria adevărului. Adevărul e o mizerie, dorință neîmplinită, îmbătrînită, dorință-"fată bătrînă". Pentru că înseamnă muncă, și munca e exploatare - nu explorare, nu vis.
Ce vine, ce se găsește, ce apare la îndemînă, adică ce e promovat fals obiectiv, fals automat, adică algoritmic, superior mecanic, meta-fizic, aia e. Nu contează că e gunoi toxic (nici măcar resturi organice, ci doar deșeuri "eterne", plastic "veșnic"), gunoi anume preparat, sintetic, nici măcar rezultat/rămas în urma vreunui consum, gunoi direct de consum, pe post de hrană, nu posterior vreunui consum, produs al unor înalte tehnologii magice, al unor simple manipulări numerice. Platonizant, matematicile conduc iar nestăvilit lumea (pe care de fapt nu au scăpat-o niciodată din mîini). Numai că o fac nu în spiritul adevărului matematic, ci magic. Sau de fapt acesta le e tipul de adevăr și, tocmai, magia intrinsecă?
Cum să nu fugi prin urmare de adevăr, să vrei să decolezi de pe solul faptelor, să le înfrîngi tiranica gravitație, cînd ți se spune și ți se dă iluzia (ceea ce se dă este întotdeauna, tocmai pentru că pretinde a se da, iluzie), mai mult chiar, îndreptățirea și obligația că poți decola, că te poți desprinde, că poți zbura și poți popula, în plus, plus, plus ca pionier, ca explorator, ca descoperitor Noua Lume Nouă, alte planete cu alte gravitații de adevăr, alte planete din alte galaxii de adevăr?
Dar ca să fie, tocmai, planete nu au fiecare dintre ele gravitația lor de adevăr, gravitația ca adevăr (solul ca tărîm al faptelor, mersul, nu zborul adevărului), infra-magnetismul non-magic al materiei înseși? Nu contează, cîtă vreme sînt altele, ne sînt promise ca noi, și pînă acolo cel puțin, pînă la ele, putem, o secundă, zbura (chiar și cu riscul de a crăpa-exploda pe drum: nu este oare în sine zborul aerare, explozie, vaporizare - sau le presupune?).
Cum să nu fugi prin urmare de adevăr cînd ți se spune, cînd îți spui tu, colectiv, că îți poți fabrica nu numai propriul adevăr, un adevăr "la comandă" și "pe măsură", ci un adevăr pe care să îl impui și altora, celorlalți, lumii întregi, de undeva din afara acestei lumi triste, de pe alte planete, din cer, asemenea lui Dumnezeu însuși, devenind nu numai autonom, "suveran" față de adevărul Pămîntului, întemeiat pe un adevăr-teritoriu propriu, ci un adevărat stăpînitor al adevărului ("maître de vérité"), un stăpîn "îndreptățit" și "adeverit" al lumii?
Dar nu asta au fost dintotdeauna religiile: tehnologie magică de putere?
Tehnologia ca tehnică magică de plăcere, de "realizare de sine", de "împlinire a tuturor dorințelor", dar - noutate - nu doar în răspăr sau împotriva realității, ci în locul realității și ca realitate.
Trăim în sfîrșit așa cum ne-am dorit de cînd existăm ca oameni: în vis. În sfîrșit, "viața e vis". Vai însă: doar vis. Vis, tocmai.
Și s-ar putea, cînd/dacă ne vom trezi, că, așa cum excepțional prevedea marea luciditate a regretatului Bruno Latour, în Unde să aterizăm? (carte pe care tocmai de aceea am și tradus-o), nu vom mai avea nici măcar unde să cădem, pentru că, între timp, cu noi în narcoza "post-adevărului", plutind prin aburii și pe norii contra-adevărurilor-drog, adevărații stăpîni ai adevărului vor fi stors Pămîntul ca pe o lămîie ca să ne alimenteze aparatura de onirism la care ne-au ținut branșați, în care ne-am înlănțuit, "cavernos", singuri, ca să-i lăsăm pe ei să-și construiască și să-și trăiască realitatea de adevărați zei. Noi, zei în vis, ei, zei pe bune.
Aceasta mi se pare că este povestea. Așa mi se pare că trebuie povestită realitatea. Pe scurt.
Pentru că deocamdată azi este noapte.
Și mai pe scurt, foarte, foarte scurt spus (să putem ține minte toți), aruncăm realitatea la gunoi pînă ce lumea însăși va deveni un gunoi (artificial-natural, natura este un artificiu).
"Noi sîntem săraci, mulți și puternici, noi vrem să ne hrănim cu junk, să ne drogăm ieftin, nu avem bani, timp, răbdare și resurse (de orice fel), și mai ales nu avem încredere să consumăm «presă», presa «voastră», informație de fițe, «bio», adevărul și știința voastră subtile (subînțeles, dar ne-spus, «de clasă») nu ne interesează, le avem pe ale noastre, adevărul este de parte noastră, ce credem și ce vrem noi să credem că este adevărat aia e, aia este adevărat și aia se face. Între dorință și împlinire nu mai este nicio distanță, nicio diferență: prea mult - o întreagă istorie - am așteptat! Adevărul și faptele sînt de partea noastră. Noi nu interpretăm realitatea, o facem."
Și nu au (are: "poporul") dreptate?
Adevărul e trist, banal, dur, oarecare, implacabil: cel mai adesea cădere (în) și trezire (la) (realitate). "Principiul realității", de, cum să nu vrei să construiești o realitate "a ta"? "Poporul" s-a săturat de truda și de mizeria adevărului. Adevărul e o mizerie, dorință neîmplinită, îmbătrînită, dorință-"fată bătrînă". Pentru că înseamnă muncă, și munca e exploatare - nu explorare, nu vis.
Ce vine, ce se găsește, ce apare la îndemînă, adică ce e promovat fals obiectiv, fals automat, adică algoritmic, superior mecanic, meta-fizic, aia e. Nu contează că e gunoi toxic (nici măcar resturi organice, ci doar deșeuri "eterne", plastic "veșnic"), gunoi anume preparat, sintetic, nici măcar rezultat/rămas în urma vreunui consum, gunoi direct de consum, pe post de hrană, nu posterior vreunui consum, produs al unor înalte tehnologii magice, al unor simple manipulări numerice. Platonizant, matematicile conduc iar nestăvilit lumea (pe care de fapt nu au scăpat-o niciodată din mîini). Numai că o fac nu în spiritul adevărului matematic, ci magic. Sau de fapt acesta le e tipul de adevăr și, tocmai, magia intrinsecă?
Cum să nu fugi prin urmare de adevăr, să vrei să decolezi de pe solul faptelor, să le înfrîngi tiranica gravitație, cînd ți se spune și ți se dă iluzia (ceea ce se dă este întotdeauna, tocmai pentru că pretinde a se da, iluzie), mai mult chiar, îndreptățirea și obligația că poți decola, că te poți desprinde, că poți zbura și poți popula, în plus, plus, plus ca pionier, ca explorator, ca descoperitor Noua Lume Nouă, alte planete cu alte gravitații de adevăr, alte planete din alte galaxii de adevăr?
Dar ca să fie, tocmai, planete nu au fiecare dintre ele gravitația lor de adevăr, gravitația ca adevăr (solul ca tărîm al faptelor, mersul, nu zborul adevărului), infra-magnetismul non-magic al materiei înseși? Nu contează, cîtă vreme sînt altele, ne sînt promise ca noi, și pînă acolo cel puțin, pînă la ele, putem, o secundă, zbura (chiar și cu riscul de a crăpa-exploda pe drum: nu este oare în sine zborul aerare, explozie, vaporizare - sau le presupune?).
Cum să nu fugi prin urmare de adevăr cînd ți se spune, cînd îți spui tu, colectiv, că îți poți fabrica nu numai propriul adevăr, un adevăr "la comandă" și "pe măsură", ci un adevăr pe care să îl impui și altora, celorlalți, lumii întregi, de undeva din afara acestei lumi triste, de pe alte planete, din cer, asemenea lui Dumnezeu însuși, devenind nu numai autonom, "suveran" față de adevărul Pămîntului, întemeiat pe un adevăr-teritoriu propriu, ci un adevărat stăpînitor al adevărului ("maître de vérité"), un stăpîn "îndreptățit" și "adeverit" al lumii?
Dar nu asta au fost dintotdeauna religiile: tehnologie magică de putere?
Tehnologia ca tehnică magică de plăcere, de "realizare de sine", de "împlinire a tuturor dorințelor", dar - noutate - nu doar în răspăr sau împotriva realității, ci în locul realității și ca realitate.
Trăim în sfîrșit așa cum ne-am dorit de cînd existăm ca oameni: în vis. În sfîrșit, "viața e vis". Vai însă: doar vis. Vis, tocmai.
Și s-ar putea, cînd/dacă ne vom trezi, că, așa cum excepțional prevedea marea luciditate a regretatului Bruno Latour, în Unde să aterizăm? (carte pe care tocmai de aceea am și tradus-o), nu vom mai avea nici măcar unde să cădem, pentru că, între timp, cu noi în narcoza "post-adevărului", plutind prin aburii și pe norii contra-adevărurilor-drog, adevărații stăpîni ai adevărului vor fi stors Pămîntul ca pe o lămîie ca să ne alimenteze aparatura de onirism la care ne-au ținut branșați, în care ne-am înlănțuit, "cavernos", singuri, ca să-i lăsăm pe ei să-și construiască și să-și trăiască realitatea de adevărați zei. Noi, zei în vis, ei, zei pe bune.
Aceasta mi se pare că este povestea. Așa mi se pare că trebuie povestită realitatea. Pe scurt.
Pentru că deocamdată azi este noapte.
Și mai pe scurt, foarte, foarte scurt spus (să putem ține minte toți), aruncăm realitatea la gunoi pînă ce lumea însăși va deveni un gunoi (artificial-natural, natura este un artificiu).