Uf! (l-am citat pe domnul CE!) Am scăpat, după opt săptămâni, de toate belelele din Balcanii de Vest. Sau, poate, n-am scăpat, că încă mă gândesc la tot ce am trăit pe-aici. Adică în Berat, Gjirokaster și Permet (Albania), în Ohrid, Bitola și Skopje (Macedonia de Nord), în Peje (Kosovo), în Cetinje, Kotor și Budva (Muntenegru), în Mostar și Sarajevo (Bosia și Herțegovina), în Belgrad, Novi Sad și Subotica (Serbia). Și îmi dau seama că sunt aceleași pe care le-am întâlnit și data trecută, în anul 2016. Plus altele, recente, actualizate, importate ori create de conjunctura asta nasoală - crize sanitare, război în Europa, imigranți fără număr, fără școală și fără acte.
Am scăpat de nesimțirea șoferilor de autobuz din Albania, dar și de nepăsarea autorităților, care le permit tot felul de ciubucuri (autogările sunt utopice, plecările sunt aleatorii, sosirile sunt aproximative, biletele nu există, autobuzele sunt dezarticulate, poluante, murdare, îmbâcsite de mirosuri istorice). Am scăpat de drumurile proaste, înguste, insuficiente pentru poporul ce sosește vara - de exemplu, șoseaua dintre Budva și Kotor, unde ai nevoie de două ore pentru a parcurge 20 de kilometri, în condițiile în care, tot acolo, în Muntenegru, există autostrăzi, apeducte și poduri impecabile, care străbat munții ce dau nume țării.
Am scăpat de câinii mari cât mânjii din Albania, omniprezenți pe străzi, în piețe, la ușa magazinelor, în haite sau solitari, leneși, murdari, hămăind degeaba. Am mai întâlnit și prin alte părți, dar n-au manierele astea alese albaneze.
Am scăpat de crucile care mobilează, mai ales în Macedonia de Nord și în Serbia, orice spațiu. Bisericile (că, poate, statul macedonean ori cel sârb nu este unul ateu), piețele principale, monumentele, parcurile, clădirile guvernamentale. Sau de crucile fără număr pe care și le fac măicuțele sârbe aflate în pelerinaj ideologic prin Kosovo, pentru a inspecta ce se mai întâmplă pe la Decani, de exemplu.
Am scăpat de șoferii tineri și tembeli din Kosovo, care se deplasează în coloană, foarte sonor, decorându-și autovehiculele (care au număr german sau austriac sau elvețian sau italian sau albanez, mai degrabă decât kosovar) cu drapele albaneze și kosovare (încrezători într-o ipotetică unire istorică) sau cu tot felul de perdele și cârpe, atunci când se duc la un eveniment sportiv sau privat - despre care toată suflarea întâlnită pe drum simte nevoia acută să fie informată.
Am scăpat de cerșetoria foarte bine organizată din Bitola, unde zona pietonală este atent parcelată, alocată familiilor de țigani (!) cu mulți copii și transformată în sursă de profit. Lucrurile merg bine, populația pune botul, dar, pentru variație, există un fel de rocadă în ceea ce privește locurile mai bănoase.
Am scăpat de invențiile celor care administrează autogările (mai ales în Muntenegru), care știu să oblige călătorii să plătească o taxă de folosire a autogării (adăugată taxei de imprimare a biletului online - deja suprataxat, taxei de pipi și taxei de bagaj - ciubucul șoferilor). De aglomerația sezonieră, de hoții angajați să dea o mână de ajutor turiștilor, de taxiști (că așa li se spune pe-aici).
Am scăpat de naționalismul ăsta penibil, păcătos și păgubos (în special, cel sârb - pe care îl observi și îl simți ușor oriunde și indiferent cu cine ai vorbi), de ideologii găunoase, de xenofobie. Am scăpat de ura fără sfârșit, care se simte, care există, care persistă (și, probabil, va fi nevoie de încă o generație pentru a dispărea, că asta, deja scursă, n-a fost suficientă), probabil, din anii '90 ai secolului trecut - dacă se va fi stins vreodată cu adevărat, atunci când oamenii ăștia trăiau pe moșia lui Iosip Broz, în ceea ce s-a numit RSFJ - mândria socialismului, gazdă a JO de iarnă, în anul 1984 (Sarajevo), amestecați bine, pentru a-și mai uita necazurile, originea și religia și descoperind, instantaneu, după 1990, că au greșit, că au fost păcăliți, că au făcut jocul europenilor fără milă și al americanilor fără suflet, că este mai bine să se regrupeze rapid, să se separe, să își afirme puternic etnia, limba (!), religia, tradițiile, drapelul, pașaportul și xenofobia.
Am scăpat de burek, de (h)leb, de sarma, de kofte, de cevapi, de plescavita, de ciorba de pasul sau de burtă, de rakia, de toată gastronomia otomană și turcească omniprezentă și aflată la mare căutare peste tot prin Balcanii de Vest. Am scăpat, odată cu toate astea, și de prețurile mici, foarte mici, incredibil de mici (nici nu vreau să mă gândesc la ce se mai întâmplă acasă, prin prăvăliile Mega Image) din regiune (dar, mai ales din Macedonia de Nord).
Am scăpat de corupția imensă, imposibil de cuprins în cuvinte, care stăpânește cam tot ce există în economie și în societate. Am scăpat de insolența celor îmbogățiți recent și care sunt disperați să îți arate mușchii, ghiulul sau mașinile turate (mai ales în Albania și în Kosovo). Am scăpat de moda (întârziată a) papucilor cu blăniță. Am scăpat de turmele de adolescente proaste, lățoase, semi-îmbrăcate, identice până la cel mai mic detaliu. Am scăpat de imaginea tristă a bodegilor, birturilor, crâșmelor, cârciumilor, pline ochi, toată ziua, de cafegii profesioniști.
Am scăpat de toți fumătorii - extrem de bine pregătiți, de organizați, de consecvenți (cam 90% din populația în vârstă de peste 16 ani, rurali și urbani, muieri și berbanți, bogați sau rupți în cur, adolescenți care au venit, din provincie, la școală, cu bani pentru tot ce au nevoie, dar, mai ales, pentru țigarete și boșorogi). Mai precis, am scăpat, așadar, de imaginea idilică a bunicuțelor care își afumă perfect nepoții atunci când le spun povești, când îi plimbă sau îi pun să mănânce, dar și de imaginea pensionarilor burtoși care au măcar bunul simț de a se deplasa în parcuri, de a ocupa toate băncile și de a fuma acolo - că doar aerul este mai curat.
Sunt curios să aflu, după postul ăsta non-european auto-impus, de opt săptămâni, ce îmi rezervă Europa. De fapt, Ungaria.
Europa
Din lac în puț! (l-am citat din nou pe domnul CE!) Adică, din lacul balcanic în puțul european. Dacă întorc pe dos vorba asta neaoșă, atunci, da, sigur, merită să treci din lac în puț, din non-Europa în Europa. Problema, însă, este că, în vremurile astea ciufute, confuze, belicoase, ar fi foarte posibil să nu mai vrea nici țările acelea (prea multe ar fi de schimbat - mai ales în mentalitate, în viața socială, pentru a nu aminti și economia), non-europene (de fapt, non-UE) și să nu mai vrea nici cele 27 (că sunt sătule de criminalitatea de acolo, de piața neagră, de lipsa unei fiscalizări corecte, de corupția uriașă), europene (de fapt, cele din UE). Primul ministru al țării în care mă aflu a dat cu bâta-n baltă (nu este prima dată, o face perfect conștient) și i-a spus doamnei președintă a Republicii Moldova că țările astea care formează UE doar aparent încurajează statele candidate și că, pe din dos, de fapt, nu le ajută să ajungă în înalta societate și nici nu doresc acest lucru. Deci, că, de fapt, lacul n-are loc în puț! Sau că puțul n-are loc pentru lac!
Toate astea șase țări prin care am călătorit (Albania - a început negocierile în anul 2014, Macedonia de Nord - nu a început negocierile, Kosovo - a aplicat pentru începerea negocierilor în anul 2022, Muntenegru - 2010, Bosnia-Herțegovina - candidat din anul 2022 și Serbia - care negociază din anul 2012) fac parte din grupul Balcanilor de Vest. Că mai există și grupul celor trei (Moldova, Ucraina, Georgia). Așa cum există și Turcia. Iar negocierile întâmpină mari dificultăți - din motive teritoriale sau istorice sau culturale sau religioase ori lingvistice. Kosovo este considerată de Serbia ca fiind o parte a acestei țări, iar cinci state din UE nu o recunosc (firesc, din această perspectivă). Grecia și Bulgaria au făcut tot ce le-a stat în putere să întârzie deschiderea negocierilor cu Macedonia de Nord. Deși, în urmă cu un an, CE a recomandat deschiderea negocierilor cu BIH și avansarea procesului acolo unde este deschis, lucrurile s-au împotmolit din nou. Și așa vor rămâne ani buni, decenii bune.
Am făcut digresiunea asta pentru a ajunge la ceea ce, de fapt, doream să scriu. La un oraș maghiar (al cincilea ca populație al Ungariei, capitală europeană a culturii în anul 2010 - împreună cu Essen și Istanbul, înscris pe lista patrimoniului cultural al umanității în anul 2000 pentru cimitirul paleocreștin din secolul al 5-lea) pe care l-am descoperit abia acum. Pecs. Un oraș pe care - călător fiind, poposind în centru și în zonele istorice, am încercat să îl vizitez, să îl cunosc și să îl înțeleg. Prin ceea ce este, prin oamenii care l-au locuit și l-au făcut să fie așa cum este azi. Cu un centru perfect restaurat, cu o largă zonă pietonală, cu muzee, teatre, chiar un district (n-am un echivalent potrivit) cultural, cu oameni celebri, cu instituții educative cu istorie și de prestigiu. Cu sinagogă, moschei, biserici catolice și ortodoxe.
1. Miklos Zsolnay a deschis la Pecs, în anul 1853, o fabrică de țiglă, gresie ceramică și porțelan, anticipând nevoile administrative ale orașului și pe cele ale aristocrației industriale aflată în creștere. În anul 1893, manufactura (Zsolnay Porcelanmanufaktura Zrt) a reușit să adapteze și să folosească o tehnică unică, inimitabilă și imposibil de reprodus - ceea ce făcea ca fiecare produs să fie realmente unic, numită eosin. La aproape 300 de ani de la apariția maiolicii (Faenza, Italia, secolul al 16-lea) și circa 200 de ani de la primul porțelan european (fabricat la Meissen, Germania, 1708), fabrica familiei Zsolnay profita din plin de apariția, în arhitectură, în artele plastice, în artele decorative, a curentului Art Nouveau și a celor pe care acesta le-a generat, creând produse de un rafinament incredibil. Pentru uz public sau privat.
Întreaga zonă în care a funcționat în Pecs, în Estul orașului, această manufactură, alături de casele și construcțiile anexe ale familiilor Zsolnay care s-au succedat, a intrat în patrimoniul orașului și a devenit, urmare a unor lucrări importante, necesare și armonizate de refacere și restaurare, un mare centru cultural (Zsolnay Kulturalis Negyed). Cu muzee (al porțelanului și al mânușilor din piele), o sală de concert, un teatru pentru copii, o bibliotecă, departamente ale facultății de arte și media, locuri de odihnă, locuri de joacă pentru copii, magazine, săli de expoziții și galerii de artă, planetariu, spații deschise pentru evenimente, restaurante.
2. Angster Jozsef (și fiii, Emil și Ozskar, la fel ca nepoții, Jozsef și Imre) a(u) construit, între anii 1867 și 1951, atunci când fabrica se afla în Pecs, 1307 orgi și 3500 de armonici - deopotrivă pentru sinagogi, catedrale și biserici, răspândite în bazinul Carpaților. Cu nu mai mult decât, în medie, o sută de muncitori, pricepuți și educați în această meserie/artă. Erau atât de renumite încât comenzile erau obligatorii, calitatea instrumentelor fiind apreciată și recompensată cu medalii și premii la expoziții europene. Naționalizarea comunistă - nefastă, ca peste tot, alături de lipsa muncitorilor specializați - deveniți cadre ale partidului, au condus la întreruperea, după 84 de ani, a acestei tradiții a celor trei generații din familia Angster. Într-unul din minunatele parcuri ascunse ale orașului, a fost construit un monument în formă de orgă, iar un sistem audio ingenios redă fragmente de interviu cu descendenți aflați în viață, cercetători, organiști, dar și fragmente din lucrări muzicale pentru orgă interpretate chiar la instrumente produse de companie (Angster Jozsef es Fia Orgona - es Harmoniumgyar).
3. În sfârșit, Pecs mai deține un record. Acela de a fi fost locul în care, la 1 septembrie 1367 - pentru că regiunea era intens populată, deci existau și ofertă și cerere, a fost fondată și a început să funcționeze (în timpul domniei lui Ludovic I sau cel Mare sau Ungurul), prima universitate din Ungaria de azi. Bula Papei Urban al V-lea crea posibilitatea de a se oferi educație superioară în oraș grație unui colegiu care funcționa aici, dar și cu sprijinul a patru ordine monastice care existau deja. Făcea parte din primul val al universităților europene medievale (Praga, 1348; Cracovia, 1364; Viena, 1365). În forma în care a fost creată, această universitate a funcționat până în anul 1390, după care s-au produs succesive transformări - dar începutul educației superioare exista. Cercetări recente atestă faptul că universitatea a funcționat lângă catedrală (firesc, de altfel), alături de alte instituții religioase ale epocii (capele, palatul arhiepiscopului), adică în inima istorică milenară a orașului.
