Uite așa m-am trezit organizându-mi excursia și, după cum s-a dovedit, aventura vieții mele de până acum. Că a fost ceva surrealist, cu foarte bune și cu foarte rele. Agonie și extaz, cum a fost tot anul de fapt (toată povestea anului 2024 aici), doar că de data asta concentrat în două săptămâni. Am făcut o mică vacanță în România să mă încarc și m-am pus pe organizat.
Planul era să plec singur din Paris și să mă întâlnesc cu grupul în orașul port Tangier din Maroc, după ce treceam cu ferry-ul din Spania spre Africa. Nici acum nu-mi vine să cred când văd scris Africa... E ca un vis, nici acum nu pare real. Până acolo fiecare era liber să ajungă cum dorea, unii, majoritatea de fapt, au luat avionul și au închiriat motoare de la organizator. Eu am vrut să profit de motorul meu luat acum câțiva ani special pentru genul ăsta de aventuri, în cazul meu: o tură de 30.000 de km, în 2020, din București spre Rusia și Mongolia la Ulaanbaatar și înapoi prin "-stan-uri" (țările care se termină cu -stan din Asia Centrală) , dar pandemia mi-a stopat complet planul. Așa că numai bine, dacă tot aveam un motor pregătit pentru așa ceva, era și păcat să nu profit de el. Planul era să fac cei 2.000 km din Paris până în Maroc, cei 2.000 km organizați acolo și încă 2.000 km înapoi, toți în 2 săptămâni de undeva din aprilie până la final de lună, început de mai.
Mi-am făcut curaj, pregătiri, trasee, planuri, calcule, cazări, obiective, liste, cumpărături și uite că m-am trezit și în punctul în care să spun că: Mâine plec în Maroc, din Paris! Și uite așa ajungem și la un jurnal de călătorie (pe care chiar îmi doream să-l scriu).
Când credeai că știi să faci bagajele
Am adus o bunică la noi să ne ajute cu copilu' și m-am pus pe bagaje. Am pregătit totul foarte meticulos cu verificări peste verificări. Asta după ce am făcut mental, nu știu câte variante de bagaje fiecare cu diferite lucruri sau echipamente pe care să le iau sau nu cu mine. E foarte complicat de făcut bagaje pentru o călătorie de genul ăsta pentru că trebuie să pui în balanță neprevăzutul, practicul, spațiul mic și prioritizarea nevoilor. Și de fapt aici e buba de obicei, la nevoi și automat la confort... Că nu se pupă și mai ales nu se pupă cu cantitate de bagaje pe care e ideal să o ai. Ideea e să ai cât mai puține, să fii cât mai ușor, adică motorul să fie cât mai ușor. Mai ales că, inevitabil, la un moment dat, va trebui să-l ridici de pe jos. Sunt un foarte bun organizator de bagaje... mmm... de obicei. Dar sunt conștient că am de învățat tot timpul, iar după cum am descoperit, se pare că talentul meu la bagaje era mai mult la cele de vacanță. Mă pot lăuda că am fost 5 zile la mare cu cel mai mic rucsăcel de la Decathlon, de ăla de "20 lei" sau 2 săptămâni de iarnă în România cu avionul, cu un bagaj mic de mână.
Am luat în calcul tipurile de "teren" pe care voi merge, țările, temperaturile, orașele, faptul că va fi asfalt combinat cu off-road etc. Pe lângă faptul că am o obsesie cu eficientizarea, am una și cu a fi pregătit pentru orice, iar cele două nu prea se împacă. În final am ajuns să car peste 20L de bagaj degeaba... Dar asta nu a ținut neapărat de mine.
Am avut de băgat totul în 2 genți moto de câte 32L fiecare, o geantă de vreo 15L, un rucsăcel mic și o gentuță de rezervor (tankbag) în care să pun aparatul foto și actele. Toate sunt impermeabile și numai bine că urma să le pun și la test. Ce să spun... M-a cam depășit făcutul și organizatul ăsta de bagaje. M-am chinuit puțin să fac totul să încapă și să încapă cât mai bine, eficient și ușor de accesat în funcție de nevoi. Am decis să-mi iau echipament de off-road separat (e mai ușor, mai ventilat și mai protector decât cel normal), 2-3 chestii de oraș (să mă simt și eu om când mănânc ceva), asta fix apropo de confortul de care vorbeam. Trusa de scule, echipament de ploaie, adidași, cabluri, încărcătoare, baterie externă, prelungitor (am mai prins cazări în care s-au zgârcit tare la prize, adică era doar una) pentru încărcat telefon, căști, baterie externă, baterie aparat foto etc. M-am amuzat pe drum de fiecare dată când vedeam că toate camerele au avut cel puțin 2 prize, duble chiar.
Întâmplarea a fost să fie ca fix în aceeași perioadă (Care sunt șansele?) Radu și Tania aka Maramureș Dual Sport, niște prieteni, culmea tot maramureșeni, cu multă experiență în aventurile pe două roți să ajungă și ei în Maroc, așa că numai bine ne-am comparat planurile și consultat în mai toate aspectele.
Am făcut în prealabil o revizie motorului și în special ceva verificări în plus pentru că am avut cu el ceva probleme electrice. Cei de la service l-au pus la punct și mi-au dat ok-ul că pot face drumul ăsta fără probleme. Bine, în realitate nimeni nu-ți poate garanta asta și eu eram conștient. Sincer să fiu n-am fost pe deplin încrezător că problemele electrice dispăruseră, dar mi-am zis că nu-s mecanic, așa că ei știu mai bine! Oricum, eu sunt destul de "rece" așa cu trăirile, anticiparea sau bucuria de dinainte. Sunt destul de sceptic până nu mă văd cu "mâța-n sac" sau în cazul de față călare pe "cal". Dar uite că eram călare pe cal și parcă tot nu-mi venea să cred unde mă duc. Îmi e greu să "trăiesc" în prezent, de cele mai multe ori conștientizez ce mi s-a întâmplat la ceva vreme după. Așa că și cu motorul la fel, parcă îmi era greu să cred că o să meargă bine până acolo și înapoi, hai poate acolo, o pană de cauciuc, un cablu de ambreiaj rupt, lucruri din astea obișnuite... Dar în final, simțurile mele nu au dat greș, din păcate...
Traseul era așa: prima cazare în sudul Franței, aproape de granița cu Spania - apoi Madrid - sudul Spaniei - Tangier, în 3 zile. O săptămână în Maroc și încă vreo 3 sau 4 la întoarcere.
Călărețului îi stă bine călare
A fost fix agonie și extaz, dar cu cele mai frumoase apusuri pe care le-am văzut în viața mea și am avut parte de ele peste tot pe unde am fost și acum scriind asta îmi dau seama că pare să fie un laitmotiv al excursiei mele. De la prima vedere a Oceanului Atlantic și apusul pe malul lui, primul meu contact cu Spania și o plimbare superbă prin centrul Madridului cu o superbă lumină caldă care se scurgea printre clădirile lui, la apusul pe autostrada spaniolă cu miros de măsline, la unul din cele mai spectaculoase apusuri trecând pasul Gibraltar cu ferry-ul, cu delfini și un răsărit de lună plină deasupra țărmului African, apusul peste superbul Oraș Albastru Chefchaouen văzut de sus de pe un deal, ascultând o melodie care numește Liquid Sunshine, la cel văzut pe uriașa faleză din Tangier urmărind construcțiile contrastante de peste bulevard sau cel roșiatic și cu curcubeu dintr-un sătuc spaniol unde am rămas să repar motocicleta. Cred că prin faptul că la final de fiecare zi în care am fost norocos să văd așa ceva, am reușit să merg mai departe și să-mi resetez mintea și frustrările adunate și să rămân cu o amintire superbă per total.
A fost un carusel emoțional, am trecut zilnic de la o extremă la alta. Când motorul mergea, mă simțeam absolut minunat. Nu știu dacă și când m-am mai simțit vreodată atât de bine, ca și cum eram exact acolo unde trebuia să fiu în deplină armonie cu drumul, peisajele și mine însumi. Dar când motorul avea probleme... mă duceam la fund complet și se amplifica totul, toate grijile, toate nesiguranțele, toate deciziile. Nu mai voiam nimic și nu mai aveam chef de nimic, voiam doar să mă teleportez acasă și să nu mai plec nicăieri niciodată.
Prima zi - Franța
Prima zi a început foarte bine, am reușit să fac 800 și ceva de kilometri, fără probleme, ceea ce e ciudat pentru că la drumuri așa de lungi cu mașina îmi e mult mai greu și sunt mult mai obosit. Drumul a fost superb, mi-a dat o stare de bine, de confort și satisfacție cum demult nu am mai avut parte. Mi-am dat seama cât de bine îmi face să fiu pe motor la drum lung, parcă aici trebuie să fiu.
Am ajuns într-o stațiune la ocean, mai târziu am aflat că e o zonă foarte căutată de surferi. Am găsit o cazare faină, după pozele de pe Booking părea un loc cool și fresh și asta m-a convins. Așa am nimerit în unul din cele mai mișto locuri de cazare, e un complex de camere în regim de hotel și unul de Hostel cu vreo 8 paturi în cameră. Totul era așa de cool pentru că, de fapt, era un complex pentru surferi, nu am putut fi mai bucuros, mai ales că era și prima mea cazare la un hostel. Peste tot numai graffitti-uri, o curte uriașă cu nisip și tot felul de mese și șezlonguri, plin de copii mici și mari, 3 food truck-uri și un bar mare cu muzică. Arăta totul ca la un festival de muzică.
Am plecat în plimbare să văd pentru prima oară oceanul. A fost o experiență fantastică, nu sunt așa ușor de impresionat, dar uitându-mă la apa asta mare și știind că e atât de departe "malul" celălalt am fost pe deplin impresionat. M-am simțit mic, impunea respect, era marele Ocean Atlantic. Când eram foarte mic i-am promis mamei mele că atunci când voi fi mare am să-i construiesc o casă pe malul Atlanticului - încă mai e timp. Poate și de aici o legătură specială pentru mine cu Atlanticul ăsta. Am stat desculț pe plajă și cu picioarele în apă vreo două ore făcând poze la apusul care a fost unul din cele mai frumoase văzute vreodată, dar a urmat unul și mai frumos, se pare că tot timpul se poate și mai bine. Nu era foarte cald totuși și de aici m-a luat o tuse de am horcăit toată excursia, din fericire nu am avut și alte simptome, cumva îmi aduceam aminte de Atlantic de fiecare dată când tușeam.
Spania
Trebuie să spun că drumul din Franța către Spania a fost absolut superb, visul motocicliștilor. O autostradă plină de viraje care traversează Pirineii și care la un moment mi-a arătat ceva ce n-am mai văzut până atunci. Eram prin munți, totul era verde, proaspăt, vegetație abundentă, mă ducea cu gândul la zonele mele din Neamț și mă întrebam oare la ce altitudine sunt, când, între doi versanți, a venit și răspunsul: zero! Am văzut marea! Între cei doi versanți se vedea oceanul, de fapt eram la nivelul mării. Senzație mai dubioasă rar mai întâlnești.
A doua oprire a fost la Madrid și eram pentru prima dată în Spania, era din ce în ce mai interesant. A fost în drumul meu și am zis dacă tot e, hai să-l și văd o seară, tot un hostel și de data asta, dar nimic deosebit, doar că era ieftin și foarte central. Din fericire în Madrid locuiește Denisa, profa mea de franceză, româncă stabilită acolo. Deci am văzut Madridul cu ghid, am fost norocos. Prima impresie a fost de șoc, nu am văzut în viața mea atât de mulți oameni pe stradă. Valuri și valuri de oameni și nu erau turiști, majoritatea erau localnici care se bucurau de primele zilele călduroase de după iarnă. Am înțeles că e ceva obișnuit, pe lângă faptul că sunt niște petrecăreți înnăscuți și le place să iasă în oraș, dar dacă e frumos afară toată lumea iese la plimbare. Superb oraș, chiar dacă l-am văzut pe repede înainte. Am mâncat un superb gătit porc tradițional, am băut o bere și după aia am dat aproape 10 euro pe un foarte mini sandviș cu crab din celebra Mercado de San Miguel. A reușit Denisa să-mi arate destul de multe din zona centrală și să-mi formeze o idee despre ce înseamnă viața în Spania și mai ales într-un oraș ca Madridul. Am zis că trebuie neapărat să revin pentru mai mult timp.
Prima stricare
A treia zi a început cu un mare chef de drum, de mâncat kilometrii pe pâine, pe soare, vreme bună, cu miros de măslini și niște vulturi uriași care zburau deasupra mea pe autostradă. Doar că planurile aveau să fie altele... Și de aici a început adevărata aventură! La 50 de kilometri de Madrid, pe autostradă, motorul meu dă semnalele clasice (că le știam deja din dățile trecute) că rămâne fără curent/baterie. Șoc! Nu, nu, nu!! Am reușit, din fericire, să găsesc o ieșire super repede și la timp cât să nu rămân în drum iar pe autostradă. Am mai pățit asta în drum spre Belgia, din Paris și am împing motorul plin de bagaje, un kilometru și ceva până la ieșire... Nu mai voiam să repet experiența! Tot extazul din primele două zile s-a transformat în agonie!
Am oprit într-o benzinărie și am început să caut problema și ceva ce pot face să o remediez. Am "vorbit" cu mai mulți oameni, motocicliști, polițiști, localnici de pe acolo, dar toți mi-au dat de înțeles că nu prea au cum să mă ajute și nici nu prea am ce să fac eu, pentru că era duminică și totul era închis.
Deviere à la David Lynch
În final un cuplu de pensionari motocicliști pe un Harley Davidson superb au fost foarte drăguți și m-au convins să merg cu ei câțiva kilometri în primul oraș unde locuiau ei, poate reușesc să mă ajute. După mai multe încercări pe un soare și o căldură teribilă, de nu știam cum să mă ascund sub cea mai mică umbră, am decis să împing motorul vreo 200m până la un hotel, hotelul localității. Acolo șocul spaniol numărul doi! Am intrat să văd care e treaba și să iau ceva de băut și am ieșit imediat înapoi afară. Am crezut că am intrat în mijlocul unei nunți, plin, plin de oameni, gălăgie, veselie, oamenii mâncau, beau, petreceau. Mi-am făcut curaj și am intrat înapoi să iau o cola rece și să caut o priză, telefonul meu deja era destul de descărcat. Ușor, ușor, oamenii au început să se risipească și în vreo jumătate de oră s-a golit locul, au rămas doar câteva mese. Mi-am dat seama că nunta era de fapt ora prânzului la spanioli și ei erau veniți să mănânce în oraș. M-am dus să întreb de o cameră, m-am chinuit să vorbesc o combinație de spaniolă cu engleză și am aflat, totuși, că aveau camera libere.
Am intrat în vorba cu câțiva oameni de pe terasă - eram o apariție stranie în mica lor comunitate - eram de fapt într-un mic sătuc arid. Echipat din cap până în picioare și cu o motocicletă plină de bagaje am stârnit repede interesul. Am găsit un domn care vorbea puțină engleză și a înțeles ce am nevoie, a început să dea o grămadă de telefoane să caute un mecanic sau un electrician care să mă ajute. La un moment o doamnă cochetă mă întreabă de unde sunt. Zic: România. Ea cu un accent straniu: Aa, păi de ce nu spui așa, care e problema? Mi-a căzut fața. Doamne era o ucraineană din Cernăuți stabilită de mulți ani în Spania și căsătorită cu un spaniol. Mi-am luat o bere și un mic tapas și m-am pus cu ei la masă. Am stabilit să rămân peste noapte acolo, iar după mai multe beri, deja vorbeam mai mult în spaniolă cu soțul spaniol, eu nefiind în mod normal vorbitor de spaniolă. Extraordinari oameni, au dat și ei multe telefoane în speranța că o să găsească un ajutor. Am mai găsit un domn care și el vorbea o română stâlcită și care nici el nu era român, ci sârb. Mi s-a părut ceva fantastic, mă simțeam într-un film ciudat balcanico-spaniol. Ireală zi. Până la urmă, soțul spaniol s-a oferit să vină cu mine de dimineață să căutăm un service în zonă, nu am găsit nimic decât pe hartă, în localitatea vecină, la vreo 18 km. Știam că motorul pornea și mergea vreo 8-10 km până se oprea de tot, mi-am făcut bagajele și mi-am luat inima-n dinți și cu riscul în brațe am plecat. La ieșirea din sat văzând un drum neasfaltat pe câmp, paralel cu autostrada, am decis să fac niște off-road și să evit să rămân în pană pe autostradă. După vreo 2-3 km s-a oprit... Ia și împinge Romulus un motor de vreo 250 de kg, în echipament, pe câmp și în plin soare... Am reușit, nici acum nu știu cum, să împing vreo 7 km, în total, chiar și la deal, deal pe care și cu motocicleta goală ar fi fost aproape imposibil de împins, mai era și pietriș nisipos pe jos...
Am reușit, cu ajutorul Denisei, căruia îi voi fi pentru totdeauna recunoscător, să fac rost de o platformă până la service. A reușit să-i convingă pe oameni să vină după mine la ora "sfântă" la care ei iau pauza de masă și închid tot. După 2 ore, cu 200 euro mai ușor și cu vechea problemă revenită, dar "pusă la punct", eram gata echipat de plecare. De menționat că eu am plecat cu un buget extrem de mic și cu ceva sume de bani care urmau să îmi mai intre în cont, nu a fost prea drăguță ziua asta și mai aveam de mers.
Nici nu am plecat bine și mi-am dat seama că nu avem ochelarii de vedere la ochi, opresc repede și îi văd pe bagaje. Am avut mare noroc! Plec și mă opresc să mai beau o cola, că eram maxim de deshidratat și zic că de data asta am grijă să nu mai uit ochelarii. După vreo 20 de kilometri de autostradă realizez că nu aveam ochelarii la ochi și că e imposibil să-i mai găsesc. Am mers cât de mult am putut spre Algeciras de unde aveam de luat feribotul, dar am mai luat o noapte de cazare la un popas de tiriști. Din fericire era câte unul din 100 în 100 de kilometri. Știam că nu mai apuc să trec pe la verișorii mei din sudul Spaniei pe care nu i-am mai văzut de vreo 20 de ani și care locuiau într-o nebunie de sătuc turistic unic în Europa, El Rocio. Un sat fără asfalt, cu nisip pe străzi și care arăta fix ca un orășel mexican din western-urile americane.
Portul...
Am ajuns a patra zi în port, dar se pare că atmosfera suprarealistă nu m-a părăsit... Am reușit să ajung la timp pentru feribotul meu de ora 13. În parcare era gol, ajunsesem mai devreme, dar nu mi s-a părut nimic ciudat.
M-am pus în față, singurii care mai erau acolo deja erau o familie din Germania cu un camper van și trei copii, unul era bebe mic, tot în Maroc mergeau și ei. Am făcut rost de umbră de la un chioșc închis lângă noi, aveau o umbrelă uriașă pe care am desfăcut-o, era și o mică terasă de lemn, numai bine de stat și așteptat. Și am tot așteptat.. Pe la ora 13 sau poate chiar 14 a venit un mic reprezentant și ne-a zis că feribotul de ora 13 are "probleme tehnice" și că trebuie să-l luam pe următorul, următorul fiind la 17:30... Era clar că nu era nimeni pentru feribotul de 13 și pur și simplu l-au anulat. Noii prieteni de agonia așteptării în căldura infernală m-au invitat la masă, așa că m-am oferit să-i ajut să facă niște paste bologneze vegetariene. În timp ce curățam roșii și ardei am vorbit mult despre România și am aflat despre aventurile lor din Maroc și Algeria din anii trecuți. Ce era puțin șocant pentru mine, a fost faptul că ei erau studenți și cu vârstă de studenți, adică foarte, foarte tineri și deja cu trei copii și cu multe aventuri prin Europa și Africa. Asta comparând cu mine care eram la aproape 40 de ani cu primul copil și prima aventură. Dar na, unii sunt mai precoce. Mi-au amintit de excepțiile de la regulă, de cum e să generalizezi despre anumite popoare, erau foarte atipici, lucru care mi s-a întâmplat pe tot parcursul excursiei, chiar dacă nu tind să am păreri fixe despre oameni și nații.
Radu și Tania au trecut strâmtoarea cu aceeași companie și fără nici o întârziere, m-am gândit că o fi ghinionul meu, că tot timpul trebuie să pățesc eu ceva... Ei deja începuseră să-mi trimită poze de pe partea ailaltă, începuseră aventura lor, speram doar să apucăm să ne vedem plini de praful Saharian, să bem un ceai bun și să stăm la povești.
Una din cele mai spectaculoase călătorii
După vreo 8 ore de așteptat am plecat, feribotul a părăsit portul la ora 19... Dar ce a urmat a șters toată agonia, deși a ajutat foarte mult și interacțiunea cu familia de studenți călători. Drumul ăsta cu feribotul spre Africa, trecând prin strâmtoarea Gibraltar, a fost una din cele mai frumoase călătorii pe care le-am avut. Am trecut iar de la agonie la extaz!
Am lăsat impresionanta Stâncă a Gibraltarului în urmă și am prins cel mai frumos apus, încă mă gândesc care a fost mai frumos, ăsta sau cel de pe malul oceanului. Și surprizele nu se mai opreau, am fost întâmpinați și de un grup de delfini care au mers câteva minute în paralel cu noi și, ca să fie totul perfect, pe partea cealaltă a vasului se vedea un răsărit superb de lună plină și Africa și Marocul ei începeau să se arate.
Prima experiență marocană m-a lovit în forță
Am ajuns pe noapte pe un nou continent, prima dată când părăseam Europa. Am văzut scris mare pe un vas Africa, dar m-a lovit și mai tare realitatea în care mă aflam. Un grup de 3 motocicliști spanioli m-au rugat să mă alătur lor în drumul spre Tangier pentru că noapte e destul de periculos de circulat în Maroc, mai ales pe două roți. Îmi dădusem seama de pe drum că nu am cum să mă mai întâlnesc cu grupul în aceeași zi, cum era programat, ar fi fost prea mult de mers noaptea, pe un drum de țară. Dacă nu știați, majoritatea marocanilor merg cu faza lungă noaptea și pe lângă asta mai e și riscul de a da peste vehicule fără lumini, animale și oameni care merg pe șosea. Îmi căutasem pe drum o cazare și în drum spre, am "dat" prima dată de traficul marocan. M-a bușit râsul pur și simplu. Un haos general, nu există reguli de circulație, nu există prioritate, fiecare merge cum vrea, pe unde vrea, cel puțin prin sensurile giratorii și asta era la 11 noaptea. Încercam să găsesc o comparație și ar semăna cumva cu Bucureștiul, anilor 2000, vara, pe ploaie și seara când se întoarce toată lumea de la serviciu și deja stau de 2 ore în trafic, și toți sunt taximetriști. Totuși experiența condusului prin România și în special prin București mi-a fost de foarte mare ajutor, nu m-a speriat prea tare traficul, nu vreau să-mi imaginez cum e pentru cei din țările civilizate. După ce m-am rătăcit puțin și waze-ul m-a dus prin niște zone dubioase și întunecate, ziua nici că se putea încheia mai bine. Cazarea găsită era absolut superbă. O vilă marocană, destul de nouă sau cel puțin proaspăt renovată, cu o grădină cu palmieri uriași și o mică piscină. Camera era foarte frumoasă, mare, mirosea a nou, cu un mobilier wenge frumos și toate condițiile. Am putut parca motorul în curte, ceea ce a fost fix ce trebuia, de fapt totul a fost, ce mai, a costat și doar 40 de eur noaptea. Am pus niște muzică pe smart tv-ul de pe perete, am făcut un duș bine meritat și așteptat, m-am lățit în patul uriaș și am pus o serie de story-uri noi. Am tras un somn zdravăn și dimineață am luat un mic dejun marocan într-o cameră foarte frumoasă și luminoasă. Dar când să plec, după extaz a venit iar agonia... Motorul iar nu pornea. Am încercat să fac ce au făcut cei din Spania de la service și am rugat administratorul să mă ajute cu niște cabluri de repornit bateria. Cabluri pe care eu le-am lăsat acasă din lipsă de spațiu, dar bine că am luat prelungitorul cu 3 prize! Am curățat mufa de la regulatorul de tensiune (cel care tot făcea probleme), am pornit-o cu cabluri și am plecat să mă întâlnesc cu grupul, undeva la vreo 250 de kilometri distanță, la Volubilis - un sit arheologic roman.
Prima parte a drumului a început frumos cu primele cămile văzute, dar câțiva zeci de kilometri mai târziu am dat peste rezultatul condusului haotic marocan. Circulația era blocată, nimic nu trecea, oamenii erau coborâți din mașini și văzându-mă pe două roți mi-au făcut semn să trec, să mă strecor. După câteva sute de metri am ajuns la un tir culcat pe diagonala autostrăzii din care curgea ceva alb, nu știu dacă era vopsea sau ceva chimicale. Singurul loc pe unde aveam cum să trec era plin de lichid de frână de la tir, dar oamenii tare drăguți de acolo au pus niște lemne sau panouri, ceva... pe jos să nu trec prin lichid, pentru că e foarte alunecos și se duce greu de pe roți. Am început bine ziua, ce să zic... Pe ultimii câțiva zeci de kilometri motorului i se tot "tăia" curentul, dar am văzut că dacă mișc puțin de mufa aia, își revenea.
Am ajuns cu bine, veselie cu grupul, cu Pierre, organizatorul cu care am tot ținut legătura. În sfârșit mă văd și ei la față, ei cunoscându-mă doar de pe grupul nostru de whatsapp. Eram ca o legendă, toată lumea vorba de mine și nimeni nu mă văzuse vreodată, mi-au zis că am fost cel mai discutat subiect. Din păcate nu era chiar de bine, că i-am ținut la curent cu toate pățaniile. Intrarea în sit era păzită de armată și toată lumea își lăsa motoarele cu bagaje și căști acolo, fără stresul că puteau dispărea. A fost destul de interesant sentimentul, să fiu sincer.
Volubilis este un important sit arheologic roman, cunoscut pentru ruinele sale bine conservate, inclusiv mozaicuri, temple și un arc de triumf. A fost un adevărat oraș, a avut undeva la aproape 20 de mii de locuitori și în continuare e impresionant, chiar și așa cu cât a rămas din ruine. A fost un important centru al Imperiului Roman în Africa de Nord, iar astăzi face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO. Am prins și o vreme superbă și un cer perfect pentru fotografii.
Coloane, multe mozaice absolut superbe, tot felul de rămășițe ale orașului și cum era el organizat, superb. Am reușit să socializez puțin cu cei din grup, însă au venit doar jumătate din ei. S-au împărțit, o parte s-au dus să viziteze altceva și ceilalți au venit cumva pentru mine special, că era în drumul meu acest punct și era ușor să ne vedem așa. Am luat masa și am plecat pe un drum foarte îngust și pe absolut superbele colinele marocane din zonă. Sentimentul să "mă dau" cu alți motocicliști e foarte fain și de abia așteptam asta, îmi fusese dor.
A doua stricare
Ceea ce părea a fi, în sfârșit, pentru ce am venit și pentru ce am condus 2.000 de kilometri pe autostradă traversând de la nord la sud două țări foarte lungi, s-a transformat în agonie, iar.
Motorul a "murit" a nu știu câta oară, nu vreți să știți câtă "carne au primit în frigider" mecanicii prin mâna cărora a trecut motorul meu și care nu au vrut să mă asculte când le ziceam că eu cred că e o legătură între aceste probleme, nu sunt coincidențe și că sigur e ceva ce ei ratează și au reparat simptomatic, nu permanent problema. E incredibil de frustrant și nu doresc nimănui să treacă prin asta. Mă simțeam și extrem de prost că se întâmplă asta acum, cu grupul și ei trebuie să stea cu mine, după mine... Deja mă gândeam dacă mai are rost să continui cu ei...
Norocul meu a fost că în bucata asta e grup era și un mecanic cu experiență. Am desfăcut împreună partea de motor unde era regulatorul și el s-a apucat să scoată fiecare fir în parte să-l curețe, arătau destul de rău. În timpul ăsta Pierre a dat niște telefoane și a găsit un service în cel mai apropiat oraș mai mare, Meknes și i-a convins pe oameni să vină până la noi cu o piesă nouă. După vreo 2-3 ore acolo, au venit doi mecanici pe un scuter cu o piesa nouă, dar, surpriză, nu se potrivea deloc. Deja era de râsu-plânsu! Singura soluție a fost să mă tracteze până în Meknes la service, norocul a fost că aveam o șufă lungă la mine. Și uite-mă pe mine cum am învățat să țin motocicleta dreaptă fiind tractată de altă motocicletă, iar mecanicul învățând să tragă o altă motocicletă. Nu vreți să vă închipuiți cât e de greu, mai ales cu motoarele pline de bagaje, mai ales că motorul care mă trăgea era mai mic și la fiecare oprire sau plecare de pe loc strângeam din tot ce puteam să strâng pentru că știam că urmează o smucitură cumplită. Iar când am intrat în oraș deja era seară și fix ora când oamenii se întorceau de le muncă. Distanța dintre mine și motorul care mă trăgea era de vreo 3 metri cel puțin, dacă nu chiar 4.
Favela marocană sau cum să te bucuri de agonie
Meknes e unul din cele patru cele mai importante orașe, cu o populație de vreo 600 de mii locuitori. Nu vreți să vă închipuiți în ce trafic am intrat, noi tractând o motocicletă cu o viteză de maxim 30 km/h și cum era prin curbe sau micile intersecții... Dar ușor, ușor, am trecut intersecție de intersecție și am intrat pe niște străduțe din ce în ce mai mici, adânc în cartierele Marocane. Cu cât înaintam mai mult cu atât locurile arătau mai rău și mai dubios. Mi-am dat seama că am intrat fix în mijlocul unui ghetou marocan. Cu dinții și fundul strâns am continuat, am încurcat traficul prin curbele strânse dintre blocuri, șufa era lungă și unele mașini sau scutere nu o vedeau din prima, a fost haos total. Străzile începeau să semene din ce în ce mai mult cu favela braziliană. Atât de multă mizerie și atât de multe gunoaie pe jos n-am văzut decât, poate, în ghetoul din Ferentari, când m-adus Waze-ul pe acolo, acum mulți ani. Pe străzi plin, dar plin de oameni, în special copii de toate vârstele, de la mici la adolescenți, cred că erau zeci, sute de oameni pe fiecare stradă. În acel moment m-a cuprins o euforie și m-am bucurat atât de tare că am ajuns în situația asta, că am ajuns acolo, pentru că altfel nu aveam cum, sub nicio formă, să ajung să văd așa ceva cu ochii mei, era incredibil.
Am ajuns în sfârșit la service-ul care părea a fi la capătul ghetoului și spre surprinderea mea era unul chiar foarte ok, modern, nou. Mi-au schimbat regulatorul cu unul sh dar original, am mai dat și aici vreo 100 de eur cu tot cu deranj și am primit și o escortă până la hotelul Ibis din centru, patronul service-ului insistase. Nici nu mi-am dat seama cât de crispat am fost de situație, dar mai ales de loc, pentru că nu am făcut nici măcar o poză și îmi pare tare rău, dar țin minte că nu mi-a venit deloc să scot telefon să fac poze... A fost o experiență cumplită și extraordinară în același timp și am trecut prin niște stări greu de exprimat în cuvinte.
Am hotărât cu Pierre să ne despărțim pentru că traseul grupului se ducea până în deșert și niște zone foarte pustii și era prea riscant să pățesc ceva pe acolo cu motorul. Din păcate zonele alea era fix cele pe care mi le doream să le văd cel mai mult... Mi-am călcat pe mândrie, pe dorințe, planuri, cu coada între picioare și o dezamăgire uriașă am plecat. Mi-a fost rușine, am simțit că m-am dezamăgit pe mine dar și grupul și că i-am dezamăgit și pe ai mei și pe Radu și Tania și pe toți cei care îmi urmăreau aventura prin story-urile de pe instagram. Dar cum se întâmplă de fiecare dată când mă urcam pe motor și mergea bine, începeam să mă simt mai bine, începea să treacă agonia și am tot încercat să-mi spun și să mă conving că așa a fost să fie, mi-am tot spus că nimic nu mai părea întâmplător și că aventura asta a fost să fie a mea și numai a mea.
Am ajuns la Ibis și deși știam că cel mai probabil nu îmi permiteam să stau acolo, am zis să intru să întreb, totuși, și am avut pare de o mic exemplu al ospitalității marocane. Aveau ceva conferință și majoritatea camerelor erau ocupate, mai aveau doar la vreo 120 eur/noapte, am spus că e peste buget și am plecat. Când mă pregăteam să plec cu motorul, a venit afară la mine, recepționistul și m-a întrebat ce buget am, poate găsesc o soluție, dar fără succes. Până la urmă am mai intrat și eu încă o dată în hotel să întreb de unde pot cumpăra o apă, că nu mai aveam deloc și nu știam exact unde ajung, iar în Maroc trebuie să ai grijă să ai tot timpul apă îmbuteliată la tine. Recepționistul mi-a oferit o sticlă de 2l și a refuzat să i-o plătesc și mi-am adus aminte că și la cazarea din Tangier, pentru apa din cameră (mini bar) nu au vrut să-mi ia bani.
Când nu te mai aștepți la nimic bun...
Am găsit o cameră undeva în afara orașului și nu eram prea încântat de asta, nu-mi dădeam seama deloc ce e cu ea, prețul era bun, dar era la vreo 18 kilometri distanță și deja era seară. Am plecat, am prins apusul pe drum și o lumină tare faină, dar cum aveam farul acoperit de toate insectele de peste 2.000 de kilometri de drum, nu am o vizibilitate prea bună, dar noroc că fix când s-a întunecat am ajuns și la poarta cazării. În poartă stătea chiar proprietarul, care nu părea marocan și m-a întrebat ce caut, că fusese foarte din scurt rezervarea și nu apucase să o vadă. Aici, după toată agonia din timpul zilei am dat peste o mică oază, un mic extaz să mai taie din ziua cumplită prin care trecusem.
Cazarea era în regim AirBNB, o casă mare, vilă mai bine zis, albă, tipica zonelor aride deținută de un cuplu de pensionari francezi, chiar Parizieni de fapt. Iar pentru faptul că veneam de la Paris am primit o bere din partea domnului care a fost mană cerească la momentul ăla. Am povestit puțin, atât cât am putut eu comunica în franceză, adică nu prea grozav, dar s-a înțeles ce era de înțeles. Casa avea un atriu superb în mijloc cu ceva flori, arbuști și copăcei, era o combinație de oriental cu tradițional franțuzesc, iar living-ul și dining room-ul erau amenajate destul de Marocan. Dimineață la micul dejun eram singur cu o grămadă de bunătăți făcute de ei, iar pe pereți am văzut o grămadă de fotografii cu niște câini de talie mare cu diferite medalii. Eu fiind iubitor de câini și fost posesor de câine de talie mare am întrebat-o pe doamna de căței și cu ocazia am și făcut cunoștință cu ei, neștiind dacă mai trăiesc sau nu, nu erau ținuți în spațiul comun. Rasa era Levrier, un fel de ogar și ai lor erau campioni naționali în Maroc. Curiozitatea mea a făcut să primesc și un tur al zonei de pe acoperiș, care arăta, practic, ca p terasă uriașă de unde era o priveliște absolut superbă a dealurilor din jur. Se vedea și livada lor de măslini vechi și piscina care acum în pregătiri pentru sezonul de vară.
A fost o experiență superbă și am descoperit niște oameni minunați fix unde și când mă așteptam mai puțin, am luat o carte de vizită și am plecat mai departe. A doua zi am primit mesaj de la ei, că îmi uitasem în priză bateria externă și să le dau o adresă să mi-o trimită, ceea ce au și făcut. Mi-am făcut traseul spre întoarcere cumva, că nu voiam să mai risc prea mult. Am plecat spre Orașul Albastru - Chefchaouen, după care am zis să mai risc puțin, totuși, și să văd Cascades d'Akchour, o zonă turistică cunoscută pentru apele și cascadele superbe.
Contrast
Zonele rurale și micile orașe sunt de o sărăcie și o mizerie greu de imaginat, chiar și pentru noi românii veniți din comunism. Te cutremuri până în măduva oaselor când vezi în ce condiții trăiesc unii oameni pe planeta asta și realizezi că tot timpul se poate și mai rău. Vine ca o palmă peste față, o trezire la realitate, o recalculare a priorităților în viață și a ce e cu adevărat important. Micile neplăceri zilnice care uneori fac viața un iad, par niște glume sinistre când vezi locurile alea. E ciudat tare când vezi locurile alea și când te gândești că în aceeași țară sunt niște locuri absolut superbe și altele de un lux poate nemaivăzut. De fapt e trist și eu mă tot gândeam la faptul că toți care ajung în locurile alea superbe și luxoase trec prin zonele de o sărăcie și o mizerie cruntă. Am filozofat mult pe drum despre lucrurile astea și despre de ce e atât de multă mizerie și gunoaie peste tot. Ce face omul să facă asta sau ce face omul să nu mai facă asta. Am zis că e lipsa de educație, legi și de forță majoră, de amenzi, civilizare cu forța și că de fapt așa e natura umană în lipsa lor, o nepăsare, o inconștiență totală. Dar oare de ce o casă mică unde niște oameni simpli stau izolați și au câteva animale și straturi, nu e așa? La fel de needucați, poate chiar needucați deloc și fără legi și stau în curățenie și ordine.
Drumul spre Chefchaouen a fost pe niște drumuri destul de neimportante și acum am putut vedea cu adevărat ce atrage atât de mulți oameni aici, foarte mulți motocicliștii de aventură și "overlander-eri" adică cei care fac turism cu mașina, duba sau camionul în care și campează și în afara zonelor obișnuite și de obicei se duc și pe trasee off-road. Feriboturile erau pline de astfel de turiști, nu mai zic de câți alții am văzut eu pe social media care fac sau au făcut asta și ca să fie puțin ciudat, anul ăsta am avut mai mulți cunoscuți care au fost în Maroc sau care aveau prieteni care au fost în Maroc. Iar pe lângă toți ăștia mai sunt și cei care vin cu avionul pentru punctele turistice sau pentru serviciile de lux. E o țară cu foarte, foarte mult turism, de asta au crescut și prețurile atât de mult, chiar credeam că o să fie ieftin Marocul, dar în realitate, la multe lucruri prețurile erau la fel ca în Europa.
Unele din cele mai frumoase peisaje văzute de mine le-am văzut acolo și eu am apucat să văd doar o mică parte. Nici nu știu cum aș putea să explic, iar fotografiile nu par să arate frumusețea cum se vedea ea acolo. Culori, dealuri, câmpii, flori, stânci. Niște locuri sălbatice absolut superbe! Fix la polul opus față de zonele locuite și sărace. Iar a venit starea aia absolut superbă în care simțeam că sunt unde trebuie, că locul meu e pe motor, îl simțeam ca pe o extensie a mea. Aș putea face asta toată viața... Drumul urca ușor cum mă apropiam de Orașul Albastru, oraș situat în munții Rif, undeva la 560 de metrii altitudine, între și pe niște stânci.
Safirul din munții stâncoși de "ciocolată"
Mă tot gândeam pe drum dacă să opresc la unul din multele ateliere din toate așezările marocane, să îmi sudeze o bucățică de metal de la bara de protecție. Arhitectura lor în mare parte e construită cu parterul sub formă de ateliere și cu uși mari de metal, mi s-a părut foarte interesantă această particularitate a lor. Am reușit să-mi fac curaj și după multe ateliere am oprit la unul care părea mai ok, nu știu ce putea să însemne asta, dar așa am gândit eu atunci și a fost o idee foarte bună. Am dat peste niște băieși foarte faini care mi-au reparat ce trebuia super rapid și nici nu vrut să accepte bani, dar i-am convins să facem o poză.
Foarte faină intrarea în Chefchaouen, se intră în oraș de undeva de sus și se vede o mare parte din el. Trag pe dreapta să fac o fotografie cu motorul și vederea, lucru pe care tot uit să-l fac și după aia mă plâng că n-am poze. Orașul pare îngust și agitat, e colorat și deja se văd clădiri albastre, mă hotărăsc să caut cazare în timp ce mănânc, așa că mă duc fix în centru. Străzile sunt din ce în ce mai înguste și mai aglomerate, ajung la un capăt de drum pentru că centrul și medina sunt închise circulației. Nu văd nicio parcare așa că fac o tură și la un moment dat un localnic cu vestă reflectorizantă îmi face semn să las motorul acolo. Așa am descoperit parcagii marocani. Îmi fac curaj, negociez, pare simpatic, dar nu-mi dau seama dacă vrea să mă fure cumva sau chiar așa e el drăguț cu turiștii. În timp ce asiguram motorul mă întreabă dacă nu vreau niște "ciocolată", eu mă gândeam că n-am mâncat încă, așa că îi mulțumesc, dar nu, mi-am dat seama despre ce era vorba. Întrebarea mi-a mai tot fost pusă după aia, "ciocolată" fiind un nume pentru hașiș, așa am descoperit că Chefchaouen este unul, dacă nu cel mai mare producător de hașiș din lume. Cu cizmele mari în picioare, geaca, casca și rucsacul mic în brațe pornesc pe o căldură mare pe străduțe în căutarea unei terase să mănânc că era cam leșinat deja. Plus că trebuia să caut și o cazare. După vreo 10 minute de mers pe străduțele albastre, absolut superbe și celebre, pline de magazinașe, îmi dau seama că eu nu știu unde sunt și cum să aflu drumul înapoi așa că mă întorc înapoi să nu uit drumul și îmi iau repere și scot telefonul să văd harta. Găsesc un restaurant mic și întunecos și nu mai stau să caut altul, dar nici nu mai văzusem. Îmi dau seama că e prima oară când mănânc o masă serioasă marocană. Din păcate nu am semnal deloc așa că mănânc repede din vreo 7 farfurii și farfurioare o mâncare absolut superbă și extrem de colorată și aromată. Minunat, doar că "doamna" se face că scrie greșit 200 de drahme in loc de 100, dar experiența românească ajută mult în situații din astea. Mă duc la cazarea aflată la vreo 15-20 de minute de centru și sper să fie ok.
Nu mă simt prea sigur pe mine pentru că nu am idee cât de sigur e locul, dar aia e. Totul ok, colorat, marocan, fix ce trebuie. Cer niște detalii despre ce pot vedea, recepționistului, dându-mi seamă că eram acolo total nepregătit, pentru că planurile inițiale era altele. Motorul în garaj, plec liniștit pe jos.
Pare foarte ok pe jos, e frumos și atât de diferit față de tot ce am văzut eu până atunci. Medina e o zonă absolut nebună. Albastrul marocan de copleșește, iar culorile produselor din fața magazinelor sunt ceva incredibil. Albastru e peste tot, toate clădirile sunt albastre, multe zone sunt albastre chiar și pe jos, pe pietonală. Pe drum tot aud de la diverși dubioși: "Amis, amis, chocolat, chocolat?" de zici că eram în Elveția, nu în Africa. Foarte ciudată experiența medinei, mai ales pentru mine, singur și puțin dezorientat și de locul ăla și din cauza ultimelor zile. La capăt e un râu micuț de munte unde sunt ceva terase și o spălătoare de portocale, că nu știu cum s-o numesc altfel, unde se făcea suc proaspăt e portocale. Nu credeam că portocalele pot avea și alt gust, a fost cel mai bun și mai răcoritor suc pe care l-am băut vreodată. Urc vreo 20 de minute spre un mic lăcaș de cult, care se pare că e un punct important pentru turiști, nu de alta dar se vedea tot orașul de acolo și am nimerit la ora perfectă pentru că am prins apusul. Primul moment de liniște, pace și golire a minții de când am plecat de acasă. Nu știu ce e cu excursia asta și apusurile, dar a fost ceva ireal. La plecare am zis să mă duc, neștiind exact cum și unde, spre o zonă cu terase și restaurante, dar nu am înțeles pe unde s-au dus toți turiștii, eu am luat-o pe unde am venit și m-am trezit singur pe noapte în medina care deja era absolut pustie și toți comercianții închiseseră deja sau acum închideau. Eram doar eu și câțiva localnici, cel mai probabil care locuiau chiar în medină, nu pot spune că m-am simțit prea confortabil în situația aia. Am reușit să ajung într-o piațetă unde am băut un ceai, doamne ceaiul ăla! N-am băut niciodată așa ceva, era ceaiul lor tradițional, dar rece, făcut de ei, pe cât era de aromat pe atât era de dulce. Fix ce aveam nevoie după așa o zi!
Drum de munte stâncos cu miros de iarbă proaspătă
Am plecat de dimineață spre Tangier, gata, asta va fi ultima zi completă de Maroc. Tot cu coada între picioare, dar totuși cu un sentiment de satisfacție că am reușit să ajung până acolo și să văd ce am văzut. Alt drum absolut superb, urc în munți spre Cascades d'Akchour, am zis așa cu "nervi" că îmi bag picioarele și mă abat de la drum, aia e, dacă tot sunt aici, măcar să mai văd din frumusețile astea de aici. Foarte dubios să mergi, conduci pe un drum de munte și peste tot să fie miros de iarbă și nu mă refer la iarbă proaspătă sau proaspăt costă, că e destul de aridă zona. Iarbă de fumat, mirosea de ziceai că pe marginea drumului sunt o grămadă de oameni care fumează, deși era pustiu, nu era nimeni. Un singur om am văzut când m-am oprit să fac poze și ăla ce putea să facă acolo? M-a întrebat și el dacă nu vreau niște ciocolată și mă întreabă și de fumat ca să fie sigur că am înțeles... Absolut incredibile peisajele până și după cascade, până și un mic popas pe marginea drumului mi-a arătat o altă cascadă, departe, care ieșea dintr-o stâncă.
Am ajuns în sfârșit la coastă și am așa am ținut-o până în Tangier unde m-am lipit de niște motocicliști off-road-eri la 50-60 de ani, să beau o cafea și să caut cazare.
Ascultă de tine, că știi ce spui
Relevația învățăturii de pe urma experiențelor din ultima săptămână a venit în ultima seară marocană și m-am luptat cu mine s-o accept.
Am oscilat între mai multe cazări, mai ales că cea unde am stat in prima noapte era full pe booking, așa că am ales una centrală. Am ajuns acolo, nu am găsit loc de parcare și nici măcar nu-mi dădeam seama unde e. Acum începe una din cele mai stranii interacțiuni, de parcă nu trecusem prin destule până atunci. Vine proprietarul să îmi arate camera. Un bloc vechi care mă ducea cu gândul la blocurile vechi art nouveau din București. Iar am ajuns la David Lynch... Coborâm în loc să urcăm, cazarea era o cameră într-un apartament la demisol. Domnul, mă rog, tipul, care era mega dubios, cu păr scurt și început de chelie, ochelari mari de vedere și îmbrăcat în haine de casă ponosite, mă poftește înăuntru prin camera lui de zi care ținea și de bucătărie cu mirosul specific și îmi arată camera, unde nici nu apucase să termine de pus așternuturile. Restul era la comun cu el, baia, bucătăria... Deci urma să stau cu omul în casă! Hmm...
Deja vocile din capul meu strigau băăi nu e ok! Ca în desenele animate cu îngerașul și drăcușorul. Dar lasă, hai, aia e, ai plătit oricum în avans, scria acolo că e nereturnabil, aia e. Stai și tu o noapte în niște condiții mai nasoale, dimineață oricum pleci devreme. Nu, hai mai bine pleacă, pierzi banii, dar măcar te relaxezi și tu ai nevoie de asta, după zilele astea oribile cu motorul stricat, stres, nervi, măcar să stai într-un loc curat și frumos să te simți bine!
În timpul ăsta mi-am dus bagajele și am parcat motorul lângă, într-o parcare privată. Omul nu era rău intenționat și avea review-uri foarte bune pe partea de interacțiune ca gazdă, restul...
Când să duc ultimul bagaj am zis gata! Dacă e să fi învățat ceva de pe urma aventurii de până acum, e să-mi ascult bine instinctele și dacă simt ceva, păi să ascult ce simt. M-am dus și i-am spus omului că îmi pare rău, dar voi renunța și voi căuta alt loc. Nu știu dacă vă puteți închipui ce ochi de câine plouat a făcut și șocat complet m-a întrebat de ce, că el e ok și are review-uri bune și să-i spun dacă e ceva și că totuși nu înțelege motivul. Mi s-a făcut o milă de el, nu știam cum să îl împac, am băgat-o pe aia cu "Nu ești tu! Eu sunt de vină!". I-am spus că vreau niște condiții mai bune și mai frumoase că am nevoie să mă relaxez și i-am promis că nu îi voi da review negativ. În timp ce îmi puneam înapoi bagajele discuția s-a dus de la asta la Nadia Comăneci, Hagi și Năstase. Își aducea bine aminte de vremurile de glorie sportivă a României, chiar i-am dat și niște stickere, la plecare zici că deja eram prieteni demult.
După ce am plecat cu o ușoară panică că se apropia seara și eu nu aveam unde să stau, am dat un telefon la prima cazare, așa că încercarea moarte n-are și mi-au spus că aveau o cameră. Din agonie iar am ajuns la extaz, nu-mi venea să cred pur și simplu. A anulat cineva între-timp și așa am prins eu camera. Am despachetat și am plecat pe jos spre medina care era la câțiva kilometri de mers pe faleză. Faleza care era ceva absolut uriaș și arăta de parcă fusese construită de un dictator grandoman, se vedea că au investit și au făcut ceva modern, dar de aproape se vedea proasta implementare, fire rupte ieșite din stâlpii de iluminat, geamuri sparte, graffittiuri, era un exemplu foarte bun de contrast al țării. Nu mai zic că pe partea cealaltă de bulevard, erau numai cazinouri și hoteluri noi, iar în spatele lor numai clădiri ce păreau "fantomă".
Cele mai bune restaurante sunt cele unde nu te-ai opri să mănânci
Ultima seară s-a terminat sublim. După o plimbare prin medină după cadouri am zis să întreb un vânzător localnic unde să mănânc bine și tare bine am făcut. Mi-a explicat unde se duc de obicei turiștii, dar dacă vreau ceva autentic și bun să merg la... Am luat-o la pas și am găsit restaurantul. Locul arăta ca o baracă cu mici de pe marginea drumului sau un loc cu mici și bere din piață. Locul plin ochi, puține mese, dar oamenii nu păreau că se cunosc toți. Mă tot foiesc prin față gândindu-mă dacă să stau să aștept sau nu. În timpul ăsta au mai apărut oameni care făceau același lucru, așa că mi-am luat inima-n dinți și m-am dus să întreb de o un loc. Am primit imediat un scaun din spate și un loc ca o masă plină de tineri italieni care se pregăteau să plece. Mirosea incredibil și meniul suna foarte bine, tot. Panică, ce să iau, că vreau de toate? Fiind port aveau și multe fructe de mare și am zis că e păcat să nu profi așa că întreb dacă se poate să încerc și una și alta. Voiam un șișkebab, dar am zis că as vrea tare mult să gust și din partea de fructe de mare, omul (care părea patronul sau administrator) a zis să stau liniștit, mă rezolva el! Am luat și un ceai cald, de data asta, incredibil și de data asta, parcă și acum simt gustul. Masa s-a golit, dar s-a umplut la fel de repede, semn că nu eram singurul care a primit pontul ăsta, lumea cumva afla. Lângă mine un cuplu simpatic la 60+ ani, mă bag ușor în seamă cu ei, erau francezi. Minunat, aflu că unul din ei era chiar din Paris și știa zona unde locuiesc eu, le-am dat niște stickere și le-am povestit pățaniile în timp ce mă delectam cu cea mai buna carne la șiș pe care am mâncat-o vreodată, ca după asta să primesc un tajine de creveți proaspeți, doamne cât de bun a fost, așa ceva... Plătesc și după ce ies, mă întorc imediat să cumpăr o apă, că iar rămâneam fără, dar nici aici nu am fost lăsat să plec și când m-am uitat pe nota de plată am văzut că am plătit mult mai puțin decât am primit, ceaiul și tajin-ul nu cred că le-am plătit.
Iar ca seara să fie și mai interesantă, am luat un taxi, iar taximetristul era îmbrăcat în portul tradițional musulman, cu barbă și fesul specific. Nu mă așteptam, că majoritatea poartă haine normale, dar mi s-a părut o ocazie faină să mai socializez puțin cu localnicii, mai ales că nu o mai făcusem cu o persoană așa mai religioasă. Și așa cum ne-am înțeles noi cu un pic de franceză, un pic de engleză, l-am rugat să-mi spună câteva cuvinte în arabă și mi-a spus cu bucurie "shukran" - mulțumesc, "salam" și "salam- alaykum" și diferența dintre ele, o formă de salut care înseamnă pace, ceea ce nu știam! Foarte frumoasă interacțiunea noastră, am râs tot drumul amândoi.
Marocul "plângea" că plec?
Încă un somn zdravăn până am început să mă foiesc de dimineață că cineva tot stropea cu furtunul ceva și nu se mai oprea. După vreo oră m-am uitat pe geam și am văzut că nu uda nimeni nimic, de fapt ploua zdravăn! Aoleu, trebuie să fug ca am uitat cizmele afară sub motor și plouă de câtva ore deja!! Nu știu de ce m-a venit să le las acolo, că nu mai făcusem asta până acum și nu era că puțeau că nu au apucat, erau noi nouțe. Din fericire nu băltea apa în ele cum îmi imaginam, motorul le-a protejat puțin. Am făcut rost de un föhn și m-am pus pe uscat. Până le-am uscat, mi-am făcut bagajele, care dura de fiecare dată o oră cel puțin, am luat micul dejun, ploaia se cam oprise.
Am plecat spre port iar Marocul își arăta o față pe care nu o mai văzusem. Culorile erau mult mai închise, marea era vânătă, pământul era vișiniu, iar cerul gri închis. Răcoarea a fost binevenită după atâtea zile de căldură, dar în vamă m-am bucurat de încă un accesoriu pe care nu l-am cărat degeaba, costumul de ploaie. Cât am stat la coadă ploaia a revenit în forță, măcar la un moment dat nu eram singurul pe două roți, dar eram printre cei norocoși și uscați.
The Clint Eastwood experience
Ajuns în Spania și m-am dus direct spre El Rocio, la verii mei. Altă experiență total fantastică, m-am trezit dintr-o dată într-un western. La intrarea în orășel, asfaltul se terminase și pe jos era nisip, si nu așa un strat subțire, era nisip ca pe plajă. Noroc că aveam crampoane mari, uite că până la urmă nici pe ele nu le-am luat degeaba, că fără ele, pe două roți nu puteam ajunge acolo. Bucurie mare, nu mi-am văzut verii de vreo 20 de ani, am stat la povești, am mâncat și aici un porc tradițional fenomenal și am aflat care e treaba cu orașul ăsta.
Orașul e păstrat așa pentru turiști și de fapt e mai mult sat decât oraș, sunt numai case și foarte multe cazări, iar turiștii vin din mai multe motive. Pe lângă că poți închiria un cal și poți merge călare din bar în bar, ceea ce mi se pare genial, stațiunile de la mare sunt destul de aproape, orașul e situat într-un mare parc național natural, cu nu știu câte feluri de plante, păsări, lacuri... Iar în luna Mai este sărbătoarea orașului și cel mai mare pelerinaj din țară. Acolo fiind și una din cele mai importante catedrale catolice, iar în zilele alea se adună cam un milion de oameni acolo.
A treia stricare
Am plecat pe partea cealaltă de Spania, de data asta și m-am oprit in Sevilia să mănânc, tot la o recomandare. Acolo același haos general, mizerie peste tot în restaurant, gălăgie infernală, o grămadă de oameni. Nu era niciun loc, așa că m-am pus să aștept lângă geam, chelnerul a zis că pot sta chiar acolo si mi-a pus mâncare pe pervaz, eu fiind în picioare, bine, când s-a eliberat un loc m-am mutat. Am reușit să văd puțin și din Sevilia așa de pe motor, mai ales că ajunsesem în zona centrală, iar la vreo 30-40 de kilometri după ce am ieșit din oraș motorul mi-a făcut-o iar... Deja nu mai aveam nicio reacție, eram prea obosit, deși era plin de frustrare și dezgust... Am avut, iar, noroc și am reușit să ajung într-un popas foarte mare, cu toate condițiile, deci eram cumva asigurat, deși noapte de cazare era cea mai scumpă din câte am prins până atunci. Dar nu am luat nimic, am așteptat să văd poate pot face să meargă motorul, să plec mai departe.
Frustrarea a fost și mai mare că acel loc era un popas foarte important unde opreau toți motocicliștii. Erau zeci de motocicliști în parcare și au fost sute pe acolo cât am stat eu pe acolo. În timpul ăsta am încercat să cer ajutor, informații, m-am pus și pe desfăcut motorul, numai, numai mă vede unul și mă întreabă de sănătate. Nimic... Singurii mai receptivi și care vorbeau bine engleză a fost un cuplu de portughezi care au zis așa foarte nonșalanți că da, eu vorbesc engleză bine, că sunt portughezi, nu spanioli. Din păcate nu au avut cum să mă ajute și cred că de fapt în realitate, nimeni nu avea cum să mă ajute acolo, pe loc. M-am cazat acolo și am avut cea mai proastă noapte din toată excursia, m-am supărat de tot, m-am umplut de nervi și frustrare. Gata, nu mai voiam, voiam să dau foc motorului și să iau avionul spre casă. Am tot căutat mașini, dube, transportatori care să poată lua motorul de acolo și să-l ducă la Paris sau chiar în România, dar fără succes.
Dimineață, mi-am strâns catrafusele, motorul a pornit iar, dar știam că nu duce mult și am plecat spre un service în apropiere. Acolo era full și mi-au zis să mă duc la altul în următorul oraș... Super, din ce în ce mai bine. Din fericire, motorul m-a dus până acolo, unde era un service mare, serios. Urma încă o noapte spaniolă...
M-au sunat repede că l-au reparat, dar l-am lăsat la ei până dimineață. După o cafea m-am dus cu sufletul la gură să văd și să mă asigur cumva, că e ok și mă duce la acasă. Nu mai avem chef de absolut nimic altceva, voiam acasă la ai mei! Succes, totul era bine și chiar părea că au făcut ceva bine de tot și m-au asigurat că nu-o să mai am probleme. Încă 200 de eur mai târziu, bani pe care deja nu-i mai aveam și a trebuit să mă împrumut... Dar nu mai conta, acasă să ajung. Un superb apus și aici, doar că de data asta venise și cu in semn de bine! Am crezut cu toată ființa mea că ăsta e un semn bun sau cel puțin asta am sperat... Am stat, cred, că o oră și m-am uitat la el, ca și cum m-aș fi rugat lui, să fie el semnul și să fie de bine!
Fuga spre casă
Am plecat cu mare frică, neștiind dacă reparația chiar a fost ok și am să ajung cu bine acasă, avea impresia că nu mai ajung niciodată... Mai era și maică-mea care avea bilet de avion la scurt după ce trebuia să ajung eu și nu voiam să îl rateze.
Am zis că îi dau cât pot de mult spre granița cu Franța și găsesc eu o cazare pe drum. Mă tot gândeam la cât e de ciudat că eu de aproape două săptămâni nu am dormit două nopți în același loc și parcă aș mai fi dus. Nu îmi dau seama cum poate corpul și mintea să facă asta, mă simțeam obosit, dar nu cum te-ai gândi că ai fi după atâtea zile de condus cel puțin 300 de kilometri pe zi pe o motocicletă care nu a fost construită pentru confort, e de drum lung, da, dar e făcută să îmbine mai multe, nu doar drumul lung. Am mers mult ziua aia, am vrut să mă apropii de graniță și am reușit, făcusem vreo 800 de kilometri și se însera, iar eu nu aveam cazare, am oprit să caut și nu găseam și mai mergeam puțin, tot așa până când am găsit o cameră într-un orășel de munte. Am lăsat bagajele și am plecat să mănânc ceva și a fost un meniul cu 3 feluri pe care am dat vreo 10 eur și nici nu am putut termina tot, cred că eram singurul turist de acolo, că se uitau la mine, de unde vin și ce e cu mine pe acolo, că nu cred că era o perioadă prea turistică.
Dimineață am observat și reclama de deasupra locului unde am parcat. Un magazin de electrice, care mai era și închis de tot... Hai dă-o-n colo, că deja parcă sunt prea multe "semne".
Dimineață bagaje, și când mă uit pe geam - ploaie! Dar ploua bine de tot... Superb, numai bine pentru ultima zi de agonie. Am pus costumul de ploaie și am zis că se oprește pe drum, la un moment dat, de unde... m-a ploua de m-a terminat. Îmi pusesem saci de gunoi în cizmele care nu erau impermeabile, singura problemă era cu mănușile care erau, la fel, neimpermeabile. Deși nu era frig afară, bine nu mai era nici cald, dar de la faptul că s-au udat destul de repede și aveam mâinile ude, mi-era un frig de nu mai puteam. De abia așteptam un popas să intru să beau un ceai fierbinte și să mă încălzesc puțin. La plecare de fiecare dată ziceam că ce bine e afară, chiar nu e frig și după 5 minute înghețam, iar..
Ce să zic, ploaia s-a oprit înainte cu 50 de kilometri de casă. Am condus în total 900 de kilometri în ziua aia, cred că a fost cea mai lungă din viața mea. Din cauza ploii și a opririlor dese am făcut și vreo 12 ore, 12 ore de condus o motocicletă pe ploaie torențială.
Agonia se terminase cu extazul revederii alor mei, care au ieșit și m-au întâmpinat afară. A doua zi a început un fel de sevraj, corpul și mintea mea nu mai erau obișnuiți să stea, să nu mai facă nimic și vorbesc cât se poate de serios, a urmat și o depresie post excursie. E foarte ciudat după 14 zile de mers, dormit în fiecare zi în alt loc și de condus sute de kilometri în fiecare zi, să te oprești brusc și gata, îți reiei viața de dinainte...
Partea bună e că toată agonia asta cu probleme de pe drum și faptul că nu am mai ajuns unde mi-am dorit, nu m-a dărâmat, nu m-a terminat psihic, nu mi-a părut rău, nu am simțit că a fost ceva ratat. A fost o aventură, nu a fost aia pe care am visat-o și mi-am dorit-o, dar a fost una, cu bune, cu rele și am trecut peste toate. Mi-a părut rău că nu am filmat-o, la cât suspans a fost și cum nu știai în următoarea zi ce va urma, aș fi ținut cu sufletul la gură oamenii într-o mini serie de jurnal video pe youtube. E prima dată când scriu despre ea, de asta am și scris așa mult, nici nu am apucat să povestesc nimănui, doar mici fragmente, și a rămas așa nepovestită, până acum. Și oricum m-am abținut la scris toate detaliile, dar poate rămân pentru altă dată.
